Sunt Cecilia Găinaru-Orosan, un artist plastic cu rădăcini peste munţi, bucureşteancă de un mare număr de ani şi dintotdeauna îndrăgostită, fără scăpare, de orice formă de artă. Mai presus de toate însă de pictura pe sticlă combinată cu tehnica Tiffany a vitraliului. La bază sunt medic şi deşi medicina este o profesie acaparatoare şi solicitantă, eu tot mi-am făcut timp să nu pierd legătura cu creionul şi pensula. Acum ceva timp însă, după 5 ani de şcoală de artă, am spus gata medicinii si iată-mă; am erupt pur şi simplu în idei, lucrări, expoziţii. În aproape 10 ani am avut peste 70 de expoziţii colective în ţară si străinătate şi 4 expoziţii personale, am apărut în a opta ediţie a lucrării „Enciclopedia artiştilor români contemporani” editată la Iaşi, în reviste din ţară şi din afara ei. E adevărat că muncesc mult într-o tehnică grea. Dar merită.
Pentru ce pictura şi nu muzica?
De ce pictură şi nu muzică? Stau într-o casă în care se ascultă muzică de dimineaţă până la culcare şi chiar mai mult, dacă uităm s-o închidem. Îmi face plăcere s-o ascult şi chiar s-o desenez, dar nu s-o produc sau reproduc. Sunt un antitalent clar. Şi, oricum, culorile, desenul mi-au intrat în suflet de mică şi acolo au rămas. Arta vizuală reprezintă modul meu de a-mi prezenta ideile şi mai ales trăirile. Şi-mi place asta.
Ce tehnici folosiţi mai mult?
Folosesc diferite tehnici: pictura, grafica, mozaic de sticlă, papier mache şa. Dar tehnica în care mă exprim cel mai bine şi care m-a cucerit este o combinaţie rară între tehnica vitraliului Tiffany şi pictura pe sticlă. Ce este însă cu adevărat personal este realizarea unor lucrări care părăsesc rama, un fel de vitraliu 3D, o punte care leagă arta de realitate. Lucrul cu sticla este ca şi cum ai dresa o pisică sălbatică: dificil, periculos, dar plin de satisfacţii. Îmi place vitraliul fiindcă îmi dă puterea de a sparge realitatea în sute de bucăţele şi apoi de a le reasambla, combinând astfel fragilitatea cu duritatea. Cam aşa cum sunt şi arta şi viaţa în general. Temele mele sunt variate: bucăţi de natură, peisaje reinventate, religia si neliniştile mele. Mai mult decât orice însă, mă aplec asupra naturii feminine în ipostazele ei, în complexitatea ei – asta fiindcă o cunosc bine, nu? Şi ştiu că e mult de povestit. Oricum, orice temă ar fi, nu am nicio lucrare în care să nu pun o bucată de suflet şi care să nu aibă o poveste.
Lucraţi pe dimensiuni mai mari, ori mai mici?
Dimensiunile lucrărilor se supun temei şi modului în care simt că pot s-o exprim cel mai bine. Am şi lucrări mai mari şi lucrări foarte mici, de exemplu de 10 cm. Cele mai multe se învârt în jurul a 55-70 cm latura mare. Din experienţă am constatat că şi publicul preferă această dimensiune, cel puţin la lucrările mele din sticlă.
Ce ne puteţi spune despre dumneavoastră în afară de artă?
Cu excepţia familiei şi poate a câtorva prieteni, nu exist în afara artei pe care am aşteptat-o prea mult timp. Când merg pe stradă văd culori, forme, idei în orice lucru banal; eu şi gândurile mele. Când vorbesc cu oamenii, de cele mai multe ori văd stări, sentimente pe care le pun uneori în tablouri. Din cauza asta şi apar ca aiurită, absentă şi deseori enervantă. Dar sunt la vârsta la care îmi asum şi îmi permit asta.
Unde doriţi să fiţi peste zece ani?
Unde îmi doresc să fiu? Între culori, în familie, în faţa unor oameni cărora să le placă ce fac şi pe care să-i bucure arta mea. Unde voi fi? Habar nu am.
Felicităm din toată inima autorul lucrărilor pe care le vedeţi. Să fie sănătate, putere de muncă şi mulţi paşi înainte spre notorietate!
(Aristotel BUNESCU –https://agentiadepresaculturalasisportiva.wordpress.com)
Numărul 808
