O lecție de heraldică

Fiecare țară are un simbol, o stemă, ceva de pus pe steag sau pe pereții instituțiilor. Asta ar avea valoare identitară, ar trebui să însemne demnitate, suveranitate, rădăcini trainice. Mă tot gândesc ce s-ar potrivi pe un blazon al României. Pajura Munteniei medievale este, fără îndoială, semnul zborului neîngrădit, al puterii suverane, dar mi-e teamă că, de ceva vreme încoace, am cam zăbrelit-o într-o colivie. Ghepardul transilvan păzind turnurile crenelate ale burgurilor miaună cam anemic acum – o mâță sastisită, din blana căreia au rămas mărturie doar petele. Cu Bourul moldav parcă, parcă ne mai apropiem un pic de realitate, iar în ceea ce privește Delfinii Dobrogei și legendara lor inteligență ar fi exagerat să discutăm. Toata panoplia asta zoomorfică nu mai e de actualitate. Trebuie găsit ceva pe măsura timpului „aprins” pe care îl trăim. Nu mai suntem în Evul Mediu, chestia asta cu blazoanele nu mai ține. Ne trebuie ceva mai aproape de realitate, de conceptele globalizante înlăuntrul cărora ne mișcăm, liberi și fericiți, desigur. Ar putea fi Floarea de bostan, simbolul Renașterii ajunse târziu, foarte târziu și pe meleagurile noastre. Însă ce ne facem dacă vajnicii crăpători de semințe, care lasă în urmă munți de coji prin parcuri, autobuze sau stații de metrou ar considera asta o legitimare a comportamentului lor? Nu, nu merge.

Obosit de atâta căutare, deschid o carte. Și iată, găsesc răspunsul, cred. Recitesc o extraordinară  poezie, care, prin anii optzeci, i-a creat mari probleme „meșterului” Marin Sorescu: Racul. Ce ar putea fi mai potrivit decât benigna viețuitoare care are prostul obicei de a merge veșnic îndărăt?  Autorul meșteșugitei fabule zice, cu nesecata sa ironie, cum că viețuitoarea în cauză nu înțelege mersul înainte al societății spre înaltele culmi – ale socialismului, atunci (ale capitalismului, acum). De aceea, racul trebuie dresat: mai întâi îl lovim ușor cu nuiaua pentru a-l dezvăța de prostul obicei: cum face un pas înapoi, cum îl altoim. Doar că lighioana, ușor atinsă de Asperger și tarată de moștenirea milioanelor de generații de strămoși obișnuiți să „dea cu spatele”, nu pricepe nici să o pici cu ceară. Apoi, schimbăm foaia, îi punem în față un cub de zahăr ca să îl momim spre înaltele culmi despre care povesteam. Așa împușcăm doi iepuri: îl convingem să meargă, în sfârșit, înainte, și avem, totodată, ocazia să îl arătăm cu degetul – priviți dușmanul care „face pagubă poporului”  hăpăind zahărul disponibil la vremea aceea doar pe cartelă. Evident, în final, ciudata creatură își vede de drumul său de-a-ndoaselea. Umorul spumos al celebrului, uriașului poet nu mai are nevoie de comentarii. Iar morala este cât se poate de simplă: nu poți convinge  pe nimeni să meargă pe un drum artificial, doar pentru că așa vor cei puternici.

Revenind, însă: Racul, da, el, făptura asta cu multe lăbuțe, mustăți și clești de temut s-ar încadra perfect în noua heraldică. Ce ar putea fi mai potrivit? „Un pas înainte doi înapoi” este deja un ideal greu de atins pentru că ne mișcăm ca într-un film rulat invers.  În primul rând, aspectul împlătoșat al racului e destul de fioros, apoi legătura sa cu anumite aspecte ale realității este evidentă. Există țări care au drept simbol o roată de căruță, un cedru, un scut împletit din liane, o floare, un pește, un dragon sau o pasăre. De ce n-ar putea trona racul pe o ipotetică stemă viitoare? Am avut spice, sonde, păduri  și tractoare, toate caduce acum, iar în viitorul apropiat, probabil disponibile doar în pozele din unele cărți vechi. Racul e mai bun pentru că trăiește în ape, iar de-astea mai avem. Iar cu mersul îndărăt, slavă Domnului, ne descurcăm. De fapt, e unul dintre puținele lucruri care ne iese. Pe urmă, nu mai trebuie decât să adăugăm ceva în blazonul cu pricina, ceva legat de digitalizare, un laptop stilizat, eventual un link către ce-a fost, ce-a rămas și ce ne imaginăm că va fi. Nu ne jucăm: cu simbolul ăsta, se pare, ne-am căptușit pe veci. Secolele viitoare ne vor privi cu reproș că am ars gazul degeaba și nu ne-am gândit la ceva care să ne definească acum și pe viitor. Cei care nu vor mai studia istoria, aceasta fiind, după unii, o știință inutilă și deja moartă, își vor închipui cu mândrie, ba chiar se vor făli cu asta, că sunt descendenții unui popor unic pe planetă, care și-a clădit istoria mergând mai degrabă contrar propriilor interese, făcându-și, precum racul sorescian, pagubă singur, și încăpățânându-se  să privească înainte în timp ce se opintea să meargă poticnit cu spatele către nicăieri. (Dragoş CIOCĂZAN)