O capră, o varză, un lup şi puţin gunoi

Ştiţi celebra fabulă matematică, de fapt o simplă problemă de logică: ai o capră, o varză şi un lup. Stai pe malul unui râu învolburat, ai o barcă şi vrei să treci lighioanele şi dodoloaţa legumă pe malul celălalt. Numai că – şi aici intervine nevoia de luciditate – nu ai voie să iei în barcă decât unul din cele trei lucruri. Cum faci să nu laşi singură varza cu capra sau lupul cu capra? Povestea e simplă, când e doar un exerciţiu de logică: iei capra, o duci cu barca pe malul celălalt. Lupul nu e amator de varză, cum ştim. Te întorci, iei lupul, traversezi râul, îl laşi pe mal, dar iei capra cu tine în barcă şi o aduci înapoi de unde ai luat-o, încărcând în barcă varza pe care o duci lângă lup. Lupul se va mira, plictisit, că îl tot stresezi cu varza. Ba chiar va începe să aibă îndoieli în ceea ce te priveşte. Mă rog, asta n-ar fi o problemă, important e ca logica să-şi urmeze cursul. În sfârşit, te întorci pentru ultima oară, iei iar capra, mirată şi ea de atâta fâţâială, şi ajungi pe malul celălalt cu toate cele trei lucruri în bună stare. Nimeni n-a mâncat pe nimeni. Poate doar câteva uşoare sechele de pe urma răului de apă curgătoare (da, există şi aşa ceva).
Ştiţi că orice snoavă, baladă, fabulă, ghicitoare sau cimilitură se naşte dintr-un sâmbure de adevăr. Altfel, tâlcul s-ar pierde şi nimeni n-ar mai trăi „fericit până la adânci bătrâneţi”. Şi lumea asta mare e plină de sâmburi. De exemplu, să zicem că avem un staroste de sat. Satul e aşezat (cum altfel?) pe malul unui râu învolburat, iar starostele e un om înţelept, ales de oameni cu inima deschisă, cu două mâini. Ba, după unele calcule, chiar cu trei, dar asta nu face obiectul poveştii noastre. Număratul sacilor nu e o problemă de logică, ci una de aritmetică sau, în cel mai fericit caz, de contabilitate. Ca orice obşte mai răsărită, satul produce gunoi. Nu chiar ca la oraş, că la ţară omul refoloseşte cât poate sau dă un folos oricărui lucru aparent de prisos. Dar, orişicât.
Groapa de gunoi este însă pe malul celălalt al râului învolburat. Barca e neîncăpătoare, iar starostele respectă rânduielile şi legile scrise sau nescrise. Bunăoară, dacă ar trece râul doar cu gunoiul celor din deal, s-ar supăra cei din vale. Şi viceversa. Dacă, dimpotrivă, ar lua câte puţin din murdăria fiecăruia şi ar trece-o râul, iar n-ar fi bine, pentru că şi unora şi altora li s-ar părea că a luat mai mult de la ceilalţi, lăsându-i pe ei cu mizeria în ogradă. Să ardă sacii nu se poate, fiindcă pentru asta nu e lege, şi unde mai pui că ar fi prilej de sfadă, oamenii luându-se la harţă că parcă resturile celuilalt ard cu fum mai mult şi mai iute. Ce să faci, ca staroste, când ai aşa un necaz? Te scarpini în plete şi pui la cale un plan. Da, un plan. Oricât ar dura asta, merită s-o faci. Între timp însă, printre zoaie colcăie rozătoarele şi gângăniile, apar molime pe care lumea le credea de mult stinse, iar mirosul devine din ce în ce mai greu de suportat. Nemaiputând îndura, obştea începe să se gândească la ceva mult mai practic: nu ar fi oare mai bine să sape o groapă pe partea asta a râului, mai departe de sat, lângă pădure? Aşa ar scăpa de tot necazul, ar spăla şi curăţa totul, ar da cu var şi ar alunga lighioanele care au început acum să le mişune şi prin case. Unii, mai îndrăzneţi, au mers şi mai departe: dacă tot se apucă de curăţenie, ei, împreună, şi cei de sus, şi cei de jos, nu ar fi bine să-l pună pe staroste în barcă şi să-i facă vânt pe râul învolburat? De ce n-ar fi bun un asemenea plan, dacă tot îşi rezolvă singuri problemele şi dacă, de atâta amar de vreme, nu aud decât vorbe goale? (Dragoş CIOCĂZAN)