Despre stabilitatea şi durata deciziilor istorice cărora am fost nevoiţi să ne supunem, în ultimii cam opt sute de ani, sunt multe de spus. Zic supunem pentru că, de cele mai multe ori, nu ne-a întrebat nimeni nimic. Sau ne-am mulţumit cu compromisuri de conjunctură. Valul a trecut, luând cu el şi pietrele, şi voinţa, şi pohta ce-am pohtit, şi speranţa. Nu voi eşua în lamentabila şi morbida teorie a resemnării mioritice, dar nici în triumfalismul naţionalist orb şi semidoct. Nu cred neapărat că alţii au construit palate, în timp ce noi stăteam pavăză în faţa hoardelor păgâne, însă nu pot fi de acord cu aneantizarea istoriei acestor locuri. Sigur, e greu să ridici catedrale şi castele când tătarii dau năvală şi pun foc la trei săptămâni o dată, dar priorităţile noastre au fost, totuşi, mereu, mărunte şi gândite pe termen scurt. Nu am avut dinastii măsurate în secole. De fapt, începând cu secolul al şaisprezecelea, nu am mai avut deloc. Regii noştri au ajuns abia la al doilea, iar domnii din epoca medievală nu au sărit de al cincilea, ocupaţi fiind cu cleveteala sau cu pâra, şi aceea şoptită pe la colţuri, nu strigată bărbăteşte, cu sabia în mână. Lipsa proiectului unificator, aducător de propăşire şi prohorisire a naţiei a fost şi este marea racilă a nedesăvârşirii noastre. Ceva ne macină, ne ţine, din păcate şi astăzi, încremeniţi într-o lentoare laşă, neroditoare. Aceeaşi interminabilă, obositoare gâlceavă, acelaşi proiect incoerent spart în cioburi mai mici, neviabile, sterpe, conjuncturale, care se bat cap în cap. Un şirag rupt de mărgele ieftine, risipite care încotro, pentru ca fiecare să plece acasă cu mărgica lui în buzunar, fericit că turta va sta numai şi numai pe spuza lui, iar capra vecinului va răposa, behăind amarnic, de foame. Trebuie să învăţăm să numărăm crescător, de la mai mic spre mai mare, cu privirea înainte, nu strecurată îndărăt, prin colţul ochilor. Aşa vom înţelege, poate, că întregul se încheagă mai vârtos când punem toţi umărul şi privim lumea prin urechile cailor, nu prin praful tulbure stârnit în spatele căruţei. (Dragoş CIOCĂZAN)