Nu poţi fi cumpărat, dacă nu eşti de vânzare!

Vor să ne cumpere! Vor să ne cumpere! Cine „vor să ne cumpere”? Cum adică „să ne cumpere”? Suntem de vânzare? Suntem o marfă? Suntem un „produs al muncii destinat schimbului prin intermediul vânzării-cumpărării”? Suntem „un lucru”? Avem preţ? Sigur că îmi veţi da exemple, veţi argumenta cu întâmplări mai vechi şi mai noi care vorbesc despre vânzarea sinonimă cu trădarea. Dar aceştia suntem noi? Nu cred.

Şi dacă fiecare dintre noi ar începe să respingă resemnarea în faţa definiţiilor ironice, defăimătoare, zeflemitoare, altfel am fi ca întreg, ca popor! Şi ar trebui să se înceapă cu aceia care ştiu să citească şi înţeleg ce citesc, cu aceia demni şi muncitori, cu aceia care pot să aibă replică. Situaţi mereu, cu suficienţă şi dispreţ, la o înălţime nu mereu justificată, mărim falia existentă la nivelul societăţii.

Dacă i-am trata pe toţi ca pe nişte egali? Dacă am începe cu începutul. Dacă fiecare român „cu carte” ar lua în grijă un copil dintr-un mediu defavorizat? Din blocul, strada, cartierul, satul… nostru. Din apropiere. Nu, nu material, neapărat! Dacă i-ar acorda un timp, să zicem săptămânal, pentru un dialog, o lectură explicată, asistarea la un film sau un spectacol de teatru, o vizită la o expoziţie, „explorarea” unei librării şi/sau a unei biblioteci, o plimbare în parc, într-un magazin…şi câte şi mai câte fapte mărunte, dar aşa de importante pentru un copil. Sunt convinsă că ar aştepta cu mare bucurie şi interes întâlnirile şi că ar încerca să nu se facă de ruşine! (Ştiu, am auzit că e…ruşine să-ţi fie ruşine, că-ţi ia din autenticitate. D-aia nu mai avem loc de… „autentici”).

Poate am creşte generaţii care să ştie că nu pot fi cumpărate, pentru că nu sunt marfă de pus pe tarabă, vor înţelege că nu sunt de vânzare, le va creşte stima de sine, vor alege binele şi frumosul, diplomaţia, vorba bună în locul corecţiei prin bătaie, prin înjurătură.

Am devenit aşa de suspicioşi şi aşa de critici. Cu alţii. Dăm verdicte fără argumente, am eliminat „judecata între egali”, am uitat că „sătulul nu-i crede flămândului”, că instalatorul nu-i scriitor, că profesorul nu-i doctor, că brutarul nu-i poliţist, că ziaristul nu e judecător… Nu mai vedem pragul de jos pentru că avem impresia că numai cel de sus contează.

Cei care strigă mai tare că „vor să ne cumpere” se simt o marfă. Sau chiar sunt o marfă. Ştiu care-i preţul vânzării, al trădării de orice fel. Nu, nu suntem un popor de vânzare, nu putem fi cumpăraţi! Dar trebuie să avem încredere în noi, să ne ajutăm să fim mai demni, să mai vedem şi pragul de jos, pe care să nu-l ignorăm. Să înţelegem că aici şi acum putem fi noi, cu defecte, dar cu atât de multe calităţi, pe care le lăsăm să se stingă în umbra „superiorităţii” unei „elite” din ce în ce mai departe de „mulţime”. Nu poţi fi cumpărat, dacă nu eşti de vânzare! (Mioara Vergu-Iordache)