Nu mai vreau să fiu doar „cap de locuitor”!

Ce este dincolo de neparticiparea la referendumul aşa zis pentru familie? Ce concluzii tragem, dincolo de hiperbolizarea urii drapată în iubirea de aproapele? Dincolo este …nimic. Declarăm că suntem sătui de politică, declarăm că dispreţuim clasa politică, dar ne învârtim în jurul ei ca după soare. Facem sau nu facem, raportat la o figură politică sau alta. Niciodată din iubire sau admiraţie, mereu din ură şi dispreţ. N-ar fi prima dată când aleşii noştri – da, chiar aşa, aleşii noştri! – hotărăsc să arunce cu nişte bani pe geam. Are balta peşte! Câţi dintre cei care au decis că este momentul acestui referendum au vorbit cu alegătorii din propria circumscripţie electorală şi i-au întrebat/consultat despre oportunitatea lui? Câţi ne cer părerea, în general, asupra ceea ce votează ei în forumul legiuitor?! Bănuiesc că foarte puţini sau niciunul. De ce? Pentru că odată aleşi se cred stăpânii noştri. Pentru că au înţeles că prea lesne ne cuprinde lehamitea şi-i lăsăm în plata Domnului! Şi ei profită. Noi îi considerăm incompetenţi şi hoţi, folosind, în general, ironii fine, inteligente, încondeindu-i, ei ne consideră proşti în tuşe groase de sfidare şi dispreţ. Avantaj – ei. Noi interpretăm absenteismul ca o palmă dată clasei politice, ei îl interpretează ca dezinteres şi acceptare. Nepotrivire de caracter!

De câte ori trebuie să merg la vot, eu am în minte imaginea morţilor şi răniţilor din decembrie 1989, mulţimea de oameni ieşiţi în stradă, zâmbetul – prea lesne stins – de pe chipul oamenilor în acele zile, speranţa noastră într-o lume mai bună în care să decidem noi pentru noi. Şi profit de dreptul meu de a fi sau nu de acord. Ştiu, am auzit de multe ori zilele acestea, „Dacă votul nostru ar conta, nu ne-ar mai lăsa să votăm”. Nu vreau să cred acest lucru. Am fost prea mulţi ani doar „cap de locuitor” pe creştetul căruia se aflau tone de oţel, de grâne, de carne, de… Vreau să fiu om întreg. Vreau să particip în mod real la viaţa mea, a familiei mele, a ţării acesteia. Vreau să văd tinerii implicându-se. Vreau ca fiecare dintre noi să facă ce ştie şi ce poate la un nivel cât mai înalt. Vreau ca oamenii care înţeleg să facă apostolat, să-i informeze, să-i educe pe cei care nu pot sau nu vor, încă, să înţeleagă. Dincolo de politică.

Mărturisesc, în aceste ultime săptămâni mi-a fost frică. De ură, de minciună, de manipulare, de agresivitate, de victimele dintr-un război care nu este al nostru. Am văzut înrolaţi pe unii dintre cei mai valoroşi oameni pe care poate conta azi România. Am văzut cum politicul a scos din ei partea pe care, cred, nu doreau să o scoată la vedere! Pentru că înverşunarea cu care s-a jucat piesa referendumului a depăşit normalitatea. De ambele părţi ale beligeranţilor. Ştiu, nicio parte nu va recunoaşte. Dar toţi ştim! Democraţia agresivă este extrem de periculoasă. M-aş bucura dacă acest referendum ar fi ultimul exerciţiu democratic eşuat. Pentru că absenteismul, izvorât din indiferenţă sau frică, va genera noi deziluzii pe termen scurt, mediu şi lung, o clasă politică dezechilibrată şi noi revărsări de nemulţumire. (Mioara Vergu-Iordache)