De ce la teatru şi nu la cinematograf? Poate pentru că, din păcate, cel de-al doilea nu mai există în forma care l-a consacrat, ci doar ca o sală de proiecţie – cu scaune comode (şi cam soioase uneori), prevăzute cu suport pentru paharul cu suc, doza de bere sau pentru punga cu floricele – pierdută în imensitatea unui mall, printre magazine de electrocasnice sau de îmbrăcăminte, farmacii, hipermarketuri şi restaurante fast food. Nu minimalizez, nu condamn, nu strig, nu dau cu parul. La vremuri noi, săli noi. La teatru e altfel. Pentru că e viu. Acolo actorii nu au şansa să mai tragă o dublă, să-şi ajusteze costumul. A crăpat un fermoar, s-a rupt un elastic, a cedat o capsă, îţi ţii pantalonii cu mâna şi joci în continuare, te adaptezi, improvizezi, nu ai cum să fugi în rulota din spatele platoului şi să bei liniştit un ceai până când îţi repară croitoreasa nădragii. A alunecat peruca într-o parte, s-a dezlipit mustaţa, ţi-a intrat ceva în ochi, colegul a uitat replica, ai un blanc, a explodat un reflector, te-ai rănit într-un element de decor, îţi vine să strănuţi sau să te scarpini, ai febră, te doare spatele, nu contează, mergi înainte nu pentru că spectatorii au plătit un bilet şi trebuie musai să vadă un spectacol perfect, ci pentru că îi iubeşti şi îţi faci meseria de actor lăsând o parte din tine în inimile lor. Nu numai munca câmpului se lasă cu sudoare şi cu bătături în palme. Orice lucru făcut cu dăruire e ca o rană, o ardere, un fetiş. Pe scenă, a intra în pielea personajului înseamnă să te trimiţi acasă pe tine, cel real, şi să devii avatarul perfect (în sensul dat de vechii hinduşi, nu de actualul DEX). Metamorfoza te costă, de fiecare dată, cam cât restul vieţii tale. A fi spectatorul unor astfel de transformări este o ieşire din banal, o lecţie, un privilegiu. Respiri acelaşi aer cu artiştii, te zgârie pe gât praful scenei, plângi sau râzi împreună cu ei, deşi râsul lor nu e altceva decât durerea despărţirii de sine, abandonarea totală. De ceva vreme, au apărut teatrele-restaurant, scopul fiind acela de a atrage mai mulţi spectatori din categoria persoanelor „îngrozitor de ocupate”. E o realitate care trebuie luată ca atare. Din nou, nu critic, nu comentez, nu am căderea s-o fac. La urma urmei, ceva bani în plus nu strică, în condiţiile firavei finanţări de care se „bucură” cultura. Însă nu am putut niciodată să mănânc în faţa unor oameni care îşi deşartă sufletul pe scenă, mi se pare o grosolănie şi o lipsă de bun simţ aproape patologică. Dincolo de asta, să înfuleci printre replici e contraproductiv fiindcă rişti să nu le auzi, asta dacă, eventual, te interesează piesa mai mult decât friptura din farfurie. Scenografia de cârciumă nu prea are de-a face cu cea de pe scenă. Dar, mă rog, cum spuneam, e doar o părere personală, nimic mai mult.
Mi s-a întâmplat de multe ori să îmi doresc cu ardoare să revăd un spectacol de teatru. De-a lungul vremii, începând din adolescenţă, am revăzut câteva piese. Nu puteam altfel, ceva mă atrăgea spre magia ţesută în jurul lor. Fata din Andros, Pluralul englezesc, Evul Mediu întâmplător, A douăsprezecea noapte, Mizerie şi nobleţe, Furtuna, Azilul de noapte, Cercul de cretă caucazian, Avarul, Hagi Tudose, Danton, Caligula, Calandria, Locomotiva, Arsenic şi dantelă veche, Ubu Rege (extraordinara farsă a lui Jarry!), Tartuffe sunt doar câteva dintre ele. Mai nou, Opera de trei parale de la Teatrul Naţional Bucureşti. Este teatrul o oglindă sau doar o sumă de scene „asezonate” butaforic, în care picură viaţă harul actorilor? O magie a realului ascuns în replici, lacrimi, râsete, ţipete? La film, nu există cortină. La teatru, prezenţa acelei bucăţi de catifea roşie creează aşteptare, curiozitate, emoţie, dorinţa de a iscodi, iar când este trasă, parcă nici n-ar fi existat. În spatele ei se simt forfota, îngrijorarea, tensiunea. Şi ecranul de film şi cortina sunt bucăţi de pânză. Primul e un zid dincolo de care nu poţi trece, pe care se agită personaje ale căror mişcări, replici, gesturi sunt rafinate prin elaborate procedee de montaj sau prin efecte speciale. A doua te lasă să treci de ea fără oprelişti şi să intri direct într-o lume care trăieşte cu adevărat, asudă, râde, plânge, cântă, dansează, te ia de mână şi te face să i te alături. Nu, nu există cortină. (Dragoş CIOCĂZAN)