E o modă acum. Mai toate însăilările politice cu pretenţii de partid serios, mai mult sau mai puţin istoric, sunt lovite instantaneu de un nesănătos apetit pentru măreţie, atunci când vine vorba de numirea unor şefi pe la centru sau pe la birourile filialelor din provincie, rebotezate pretenţios „deconcentrate”, orice va fi însemnând asta. Imediat ce este făcut public numele unui presupus viitor director de sinecură, încep şi problemele. Candidatul devine o marionetă aruncată de colo-colo, un şomoiog de cârpe colorate umplut cu paie, tras de sfori în toate direcţiile. Iar războiul se poartă pe mai multe planuri. Acceptând, personajul şi-a asumat riscurile aferente: slujba călduţă la stat nu e un cadou şi nici rodul vreunui drept divin, ci un lung şir de obligaţii. Scaunul în care se va aşeza – aflat la o distanţă măricică de muchia biroului, pentru a face loc pântecului care, negreşit se va mări în scurt timp – nu este deloc, în ciuda aspectului ergonomic, unul comod. Promisiunile vor trebui onorate repede şi fără crâcnire, „ca să-ţi fie bine ţie şi alor tăi”.
Omul e prezentat ca un erou de poveste, cu multă şcoală „afară”, cu diplome peste diplome, priceput la toate, inteligent, pasionat de domeniul respectiv, ce să zic, de o perfecţiune aproape extraterestră. Pe scurt, se bucură de notorietate. Însă nu asta este calitatea care te recomandă pentru ocuparea unui post. Notorietatea ar trebui să fie doar o anvelopă care să „îmbrace” realele calităţi profesionale. Am văzut de-a lungul timpului, şi încă mai vedem, miniştri sau demnitari care se fălesc cu diplome şi doctorate obţinute la universităţi de prestigiu din Europa sau de peste ocean. Nimic de zis, doar că atunci când au deschis sau deschid gura, spoiala şi sclipiciul se topesc, dezvăluind o mediocritate cutremurătoare.
Fala nu stă în legendele fabricate în retortele marketingului politic, la comandă. Nici în numele sonore ale universităţilor unde părinţi cu dare de mână şi-au trimis odraslele la şcoală. Ceea ce ar trebui să conteze cu adevărat este Calitatea, nu Notorietatea. Degeaba peretele din spatele biroului geme de diplome, certificate, premii şi medalii, dacă nu ştii pe ce butoane să apeşi, repede şi ferm, atunci când trebuie. Nu avem ce face cu notorietatea, de calitate avem nevoie. Asta lipseşte în economie, în politică, în presă. Sau chiar pe stradă. Noi toţi am înghiţit prea multă vreme acest criteriu calp. Să admitem că un om e notoriu în domeniul său: asta nu îl face automat potrivit pentru o funcţie administrativă sau de management. Există o mulţime de capete luminate, titrate, învăluite într-o aură academică, mistică uneori, care au provocat dezastre prin lipsa de competenţă. Am văzut doctori în economie lipsiţi de orice spirit practic, medici cu mâini de aur care au eşuat ca manager de spital, jurişti faimoşi provocând dezastre în justiţie, protestatari aprigi care, odată ajunşi la putere au uitat de măreţele idealuri şi s-au dizolvat în aceeaşi mediocritate vâscoasă. Calitatea exprimată prin competenţă şi profesionalism are, fără îndoială, nevoie de certificare prin studii şi diplome, dar nu patalamaua trebuie să fie criteriul de selecţie, ci munca şi experienţa din spatele ei. Fenomenul are loc şi invers, câteodată, deşi nu este neapărat legat de notorietate: omul e priceput la ceea ce face, se potriveşte „mănuşă” locului de muncă pe care îl ocupă, dar nu corespunde politic, şi atunci e dat la o parte pentru a face loc altuia, mai dedicat cauzei.
Lupta dintre calitate şi notorietate, înţeleasă ca război al competenţelor nu se va opri. Grâul se alege greu de neghină. Nimeni nu ne opreşte însă să fim cu ochii în patru şi să gândim de zece ori înainte de a lua o singură decizie. (Dragoş CIOCĂZAN)