Nişte Ţărani

De câte ori ne întâlneam, primele cuvinte pe care mi le adresa, ca şi cum atunci ne vedeam pentru prima oară, erau „Al cui eşti?”, făcându-mă să mă întreb, contrariat, dacă în faţa mea se află Maestrul sau Ţăranul. Şi asta nu se întâmpla doar acolo, în raiul veşnicit de Dumnezeu anume la Slătioara, ci şi în buricul Bucureştilor. Nu am îndrăznit niciodată să-i tulbur, cu întrebări care nu aveau cum să fie altfel decât ridicole, dragostea şi credinţa în destinul oamenilor şi al locurilor a căror viaţă se scurgea şi se scurge încă dinspre şi înspre eternitate. Preferam să-l ascult, mereu cu senzaţia că timpul e prea scurt şi nedrept. Povestea cu un har imposibil de egalat, punea întrebări şirete, dar meşteşugite astfel încât nu îi puteai răspunde decât sincer, era când vesel, când îngândurat şi, în orice caz, mai presus de orice, preocupat de soarta unei cetăţi asurzite de mulţimea vocilor nechemate, amestecate, uneori rele, rareori recunoscătoare. Şi-a văzut de drum cu răbdare şi modestie, trecând prin momente cumplite, uitând şi iertând. A cules furtună, deşi nu a semănat niciodată vânt. A rezidit biserici, a reclădit din temelii instituţii de cultură, cu un curaj care a sfidat nebunia şi unsuroasa mediocritate a acelor timpuri, şi-a asumat fiecare pas şi fiecare cuvânt, şi-a pus pe umeri greutăţi greu de îndurat, a stârnit polemici şi dezbateri aprinse, a scotocit permanent prin noroiul anonimatului în căutarea diamantelor neşlefuite, a întins binevoitor mâna oricui avea nevoie de ajutor, a creat o şcoală a bunului simţ şi, dincolo de orice, a rămas acelaşi om cald, deschis şi onest.

Acum când totul s-a sfârşit într-un mic crâng de mesteceni, rotund şi alb ca o cruce din marmură, am înţeles că, oricât de răbdător ar fi, timpul nu e niciodată drept cu oamenii care fac prea mult bine. Probabil fiindcă s-ar strica echilibrul unei lumi al cărei rău atârnă, fatal, mai greu în balanţă. Nu cred că era pregătit pentru marea trecere. A lucrat, neobosit, până în ultima zi. Nici cei care l-au iubit nu erau pregătiţi, fiindcă, asemenea oricărui intelectual cu adânci rădăcini ţărăneşti, lăsa impresia că este veşnic.

Îmi amintesc de o întâmplare petrecută acum mai bine de treizeci de ani. Maestrul se hotărâse să înfiinţeze un post de radio şi organizase un concurs pentru ocuparea posturilor de redactori şi realizatori. M-am prezentat, printre mulţi alţii, la data şi la ora stabilite, doar că, de emoţie sau din grabă, mi-am uitat plaivazul acasă. Nu aveam cu ce scrie. Mi-a împrumutat, zâmbind, creionul lui. Şi mi-a purtat noroc. Şi mi-a spus că am scris un eseu frumos. Atunci am crezut că cerul se aprinde deasupra creştetului meu înroşit mai mult de ruşine decât de fericire. La final, am ridicat creionul şi m-a întrebat dacă am ceva de adăugat. I-am răspuns că voiam doar să-i înapoiez creionul. A zâmbit din nou, apoi m-a admonestat cu degetul – „uite aşa te poate păcăli o ştire, să ţii minte asta” – şi mi-a spus că pot să-l păstrez. Îl păstrez şi astăzi şi îl privesc ori de câte ori scriu, mai bine sau mai rău, câte ceva.

Cu sfială, îmi voi permite să-l contrazic pe marele Brâncuşi: nu este adevărat că la umbra marilor arbori nu creşte nimic. Lăstarii se hrănesc cu lumina strecurată printre frunzele copacilor înalţi dacă aceştia sunt drepţi, fără scorburi şi putregai. Iar tot ceea ce a făcut Maestrul întăreşte acest adevăr. În urma lui rămâne o generaţie a cărei creativitate este dincolo de orice îndoială, rămân instituţii de cultură al căror renume transcende epoci şi vremelnice denigrări.

Se zvoneşte că munţii aceia din jurul cercului de mesteceni au fost şi mai sunt încă bântuiţi de uriaşi. Unul dintre ei s-a grăbit să le sporească cetele, să-i însoţească pe drumul inexorabil al nemuririi. A plecat simplu, discret, într-un loc foarte liniştit, vesel şi fecund unde, cu siguranţă, îl aşteaptă, dintotdeauna, Nişte Ţărani. (Dragoş CIOCĂZAN)