Nihil sine Deo

La 10 octombrie 2019 se împlinesc 105 ani de la trecerea la cele veşnice a Regelui Carol I al României. A fost cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti, care avea să schimbe cursul nefast al istoriei în această parte de lume. Ajuns domnitor al Principatelor Unite printr-o întâmplare, în locul prinţului Filip de Flandra, al treilea fiu al Regelui Leopold I al Belgiei, care va refuza tronul oferit de politicienii români, fiind indispus după o partidă nereuşită de vânătoare (!), Carol va fi considerat întotdeauna fondatorul statului român modern. A continuat reformele începute de Alexandru Ioan Cuza, a schimbat din temelii vechile instituţii şi a creat un sistem bancar naţional, o bursă care să stimuleze investiţiile şi capitalul autohton, a sprijinit şi finanţat, uneori din propriile venituri, un vast sistem de căi ferate, a început modernizarea oraşelor româneşti, a organizat şi dotat o armată puternică şi a obţinut independenţa de stat, rotunjind mai apoi teritoriul ţării prin anexarea Dobrogei.
Cu alte cuvinte, a venit ca domn al unui stat cu organizare încă feudală, de la marginea Europei, a cărui indivizibilitate şi existenţă nu fuseseră pe deplin consimite de puterile vremii, şi a lăsat ca moştenire succesorilor săi un regat european, în plin proces de reformare.
Cea mai mare neîmplinire a domniei sale rămâne ignorarea completă a problemei ţărăneşti, care avea să genereze uriaşe revolte, cu precădere în anii 1888 şi 1907, ambele reprimate cu cruzime. Deschiderea pieţelor interne a însemnat pentru moşierii români o adevărată catastrofă, aceştia găsindu-se total nepregătiţi în faţa unei situaţii fără precedent: concurenţa cu producătorii străini de cereale, ceea ce a condus la o supraexploatare şi sărăcire a ţăranilor, care, atunci, re-prezentau peste 87% din populaţia ţării. Din acest motiv, istoriografia antimonarhică din anii 1948-1965 avea să îl catalogheze drept un opresor, un exponent al exploatării, condus de interese străine. Începând însă din 1970, istoricii români încep să reconsidere domnia sa, în contextul unei recunoaşteri din ce în ce mai vizibile în lucrările de specialitate publicate atunci a meritelor monarhilor români în realizarea năzuinţelor istorice ale poporului român.
În ciuda controverselor, Carol I va rămâne una dintre figurile importante ale României moderne, creator al unui stat modern, cu armată puternică, un adevărat deschizător de drumuri, un om auster şi modest, care a iubit acest pământ, după cum singur o mărturiseşte în propriul Testament: Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, mă gândesc, înainte de toate, la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea era aşa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, că doresc să-i las, şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene: m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să împlinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului.(Dragoş CIOCĂZAN)