Nicolae TITULESCU – 4 martie 1882-17 martie 1941

George POTRA – fiu credincios, adoptiv, al lui Nicolae Titulescu

La 4 noiembrie 2011, prof. dr. Adrian Năstase, fost ministru de Externe şi Prim-ministru al Guvernului României, preşedintele Fundaţiei Europene Nicolae Titulescu, i-a înmânat istoricului George G. Potra Premiul Internaţional „Nicolae Titulescu” pe anul 2010. Am participat la manifestarea respectivă, reţinând o seamă dintre ideile exprimate de laureat. Potra şi-a intitulat fericit expozeul său: Neuitarea geniului – titlu pe care îl poartă cele două volume de studii, articole şi conferinţe, tipărită post-mortem, în 2016, de distinsa sa soţie, doamna Ana Potra, la editura Istros din Brăila.

Ca tânăr diplomat la Ministerul Afacerilor Externe, atunci cu sediul pe Bulevardul Republicii 33, ministru era Corneliu Mănescu, l-am cunoscut pe istoricul de la Oficiul de Studii şi Documentare George G. Potra, care lucra împreună cu Dinu C. Giurescu, vicepreşedinte al Academiei Române de mai târziu. Era perioada în care Patronul diplomaţiei româneşti, Nicolae Titulescu, intrase în preocupările tânărul istoric şi diplomat. Aveam să aflu mai târziu, din arhiva ministerului, că prin 1962-1963 conducerea ministerului a fost informată de la New-York că diaspora română din America, datorită lui Vişoianu, fostul colaborator al lui Titulescu, ministru de Externe după război, propagă personalitatea şi opera titulesciană în lume. Era o perioadă fericită de dezgheţ în politica externă românească. Bine inspirat, cred că adjunctul ministrului, Mircea Maliţa, a hotărât să îi „ia fluierul din gură” lui Vişoianu. Opera lui Titulescu, principiile pe care marele diplomat le susţinuse şi propagase o viaţă întreagă slujeau ca argument înţelept. Nimeni nu putea cerceta aceste aspecte mai bine în centrala ministerului decât Oficiul de Studii şi Documentare condus, dacă bine îmi amintesc, de ambasadorul Ploieşteanu. Printre diplomaţii care au început să îi studieze personalitatea şi opera a fost tânărul şi talentatul istoric George G. Potra, fiu al unui istoric de valoare contemporan. A fost, cum singur a mărturisit la reuniunea de care aminteam, şansa vieţii lui. În procesul de cercetare a rămas fascinat de inteligenţa sa fulgurantă şi de gândirea sa fertilă – încât aceasta l-a „robit” pentru decenii bune, ajungând „mai bogat în spirit şi mai generos în trăire, mai bătrân, adică mai îngăduitor în ascultare şi judecăţi.”

Titulescu a fost pentru istoricul şi diplomatul George G. Potra nu doar un personaj fascinant, ci i-a „deschis ochii spre Europa visurilor noastre /…/ inducându-i deopotrivă conştiinţa că România este şi rămâne pentru el singurul loc pe care-l poate numi Acasă, că ea este început şi sfârşit”. Frumoasă declaraţie de credinţă, pe care mă îndoiesc că tânăra generaţie de diplomaţi români o mai încearcă. Mai mult, la evenimentul de referinţă, Potra a mărturisit emoţionat: Titulescu a devenit pentru mine alfa şi omega trăirilor şi judecăţilor mele – sau ceea ce Bach a fost pentru Enescu”.

În continuare, George G. Potra se va „angaja voluntar ca executor testamentar”, rugându-l pe Titulescu, care devenise o Stea pe cerul vieţii sale, să îl „accepte ca fiu spiritual”.

Mărturiseşte cercetătorul, nu atât de direct – cum personal am menţionat la început -, că identificarea, recuperarea şi publicarea operei politico-diplomatice a lui Titulescu a fost resimţită şi afirmată în România ca o necesitate încă din anii ’60 ai secolului trecut, asupra acestei exigenţe accentuându-se în mod deosebit din anul 1966, moment de referinţă, comemorându-se atunci 25 de ani de la trecerea la cele veşnice a marelui om politic şi diplomat român.

Cercetătorul George G. Potra a mers pe urmele înaintaşului prin lumea largă, „căutându-i rămasurile de tot felul în biblioteci şi arhive din ţară şi străinătate; a adus acasă, în România, mii de documente titulesciene în copie sau original; a arhivat metri lineari de piese arhivistice; a publicat câteva mii de pagini-document din colecţia naţională de documente politico-diplomatice; a onorat cu ediţii realizate la nivelul celor mai pretenţioase rigori academice; i-a  reactualizat mesajul – prin expoziţii pe simeze montate pe sub arcadele unor temple centenare sau moderne ale ştiinţei şi culturii; i-a purtat vorbele şi cărţile, gândurile şi sentimentele în sute de locuri, pentru tineri şi vârstnici, civili şi militari, credincioşi şi atei etc”.  Suficient, credem, pentru un fiu adoptiv şi credincios.

IORGA – TITULESCU sau despre inițiativele titulesciene de promovare a savantului român și a creației sale în lume

Relațiile dintre cei doi titani ai neamului românesc au fost analizate constant, cu multă acribie de cercetătorul George G. Potra. (George G. Potra, Nicolae Iorga–Nicolae Titulescu. Interferenţe, Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2011) În cele de mai jos, noi ne propunem să trecem în revistă evoluția acestor raporturi și mai ales să demonstrăm solicitudinea dovedită de cei doi în relațiile reciproce, timp de un deceniu.

Inițiativa promovării savantului de la Vălenii de Munte pe plan internațional a avut-o constant Nicolae Titulescu, Precupețul oltean, cum i-a spus celui din urmă, în 1938, Tudor Arghezi.

Indubitabil, aspectele relevate mai sus rezultă din corespondența purtată de ei timp de aproape un deceniu. Schimbul de epistole și de mesaje a debutat sub cele mai cordiale auspicii, în februarie 1924. Atunci, N. Iorga a răspuns, din Fontenay-aux-Roses (Seine), demersului făcut de Nicolae Titulescu, șeful Legației României la Londra, delegat permanent la Societatea Națiunilor, prin care îi sugera publicarea în colecția Gleichen a unor contribuții ale istoricului.  Din răspunsul dat în toamnă de cărturar, epistola fiind expediată de la Vălenii de Munte, la 19 octombrie 1924, aflăm că istoricul nu avea nimic împotrivă ca traducerea cărții sale să se înfăptuiască, urmând ca transpunerea să fie realizată de Powles, persoana sugerată de Titulescu, iar editorul desemnat să rămână Dent din Bedford Place. În afara acestor aspecte tehnice, Nicolae Titulescu a abordat și chestiunea vizitei la Londra a istoricului, mai concret, în prima parte a lunii mai 1925. Cu o oarecare jenă, Iorga îl întreabă pe Titulescu dacă neputința sa de a vorbi englezește n-ar jigni gazdele. Iată o explicație sinceră, necunoscută de biografii lui Iorga, din care rezultă că istoricul a încercat de mai multe ori să suplinească lipsa respectivă din pregătire, dar niciodată n-a avut vremea necesară și nici metoda cea mai potrivită.

La 4 ianuarie 1925, înainte de a pleca ca de obicei în Franța, unde în primele luni ale anului savantul ținea cursuri la Sorbona, Nicolae Iorga îi transmite de la București diplomatului român, cel care inițiase realizarea proiectului editorial legat de transpunerea în franceză a „Istoriei“ că lucrarea e de tradus fără schimbare din partea sa. Își dorea numai să verifice traducerea. În plus, mai cerea să adauge unele prescurtări din „Istoria literaturii, comerţului, bisericii, armatei, presei“, precizând că va asigura totodată ilustraţiile necesare. La aceste aspecte tehnice, lucru de bun simț, adaugă: „În Anglia nu m-aş duce. Abia îngân englezeşte şi nu vreau să-mi compromit ţara. Franţuzeşte, nemţeşte, italieneşte chiar tot mai ştiu ceva. Şi apoi fără amabila d-tale intervenţie, nici King’s College, nici Oxford n-ar fi ştiut măcar că exist”. Constat aici o modestie pe care rar poate fi întâlnită la Iorga.

Între timp, la 12 mai 1925, Nicolae Titulescu i-a exprimat în scris lui Nicolae Iorga surprinderea de a citi, în ziarul „Adevărul“ din 9 mai 1925 o declaraţie făcută de marele istoric în Camera Deputaţilor, prin care se insinua că ministrul român s-ar fi bucurat la Londra de un regim superior celui asigurat ministrului român la Paris. Față de cele de mai sus, Nicolae Titulescu i-a cerut lui Nicolae Iorga să revină asupra celor declarate. (Cf. Gh. Buzatu, N. Titulescu. Pagini de „Jurnal“ (poziţia 177), în Titulescu şi strategia păcii, coordonator Gh. Buzatu, Editura Junimea, Iaşi, 1982, p. 403.) La această observație a primit un răspuns, care cu siguranță l-a satisfăcut pe diplomatul român.      

„De ce n-ai fi aşteptat textul însuşi al discursului meu? Ai fi văzut că n-am spus un cuvânt de ce ţi s-ar fi acordat peste ce trebuie – pentru că ar trebui să fiu mai puţin inteligent şi decât mă cred cei ce mă stimează mai puţin –, ci de faptul că lui Diamandy, diplomatului român la Paris, nu i se dă nici ceea ce-i trebuie. Dar afirm şi acum că liberalii, pe care îi cunoşti şi d-ta destul de bine, nu s-ar gândi la nevoile cele mai urgente ale situaţiei d-tale, dacă n-ai fi temutul adversar politic ce eşti. Eu însumi, dacă ajung acum, măcar în parte, să smulg ce se cere pentru greaua operă ce fac, se petrece numai din acest motiv”.

La 3 iunie 1925, Nicolae Titulescu va primi de la Nicolae Iorga o epistolă bună și caldă prin care îi spune, mulțumindu-i, că sunt vremi când asemenea dovezi de simpatie preţuiesc mai mult decât în zilele obişnuite. Totodată își exprimă bucuria că o prezentare în engleză a trecutului nostru, şi oferta dlui Pares, e deosebit de măgulitoare pentru el. Nădăjduiește să îl vadă pe diplomatul român în toamnă sau în ianuarie la Paris, pentru a discuta de lucrurile care îi apropie.

Una sută cincizeci mii lei p[entru] instituţiile culturale de la Vălenii de Munte

La 24 iulie 1928, printr-un colaborator apropiat, Nicolae Iorga i-a solicitat lui Titulescu, care deținea portofoliul ministerului afacerilor străine, ordonanțarea unor sume pe care acesta le crede de cuviință în favoarea unor instituții culturale. Cu mare generozitate, șeful externelor a oferit acestor instituții suma de 150 de mii de lei.

Relațiile cordiale dintre cei doi nu se vor opri aici. Din Aquitania, Iorga îi trimite lui Nicolae Titulescu la Legația de la Londra o radiogramă cu următorul conținut: „Mulţumesc călduros pentru marea distincţie şi cui mi-au dăruit-o şi cui a stăruit.” Aspectul respectiv este relevat de împătimitul titulescian, George G. Potra, în volumul de referință. (George G. Potra, Apud, doc. nr. 32, p. 137.)

Fotografia de mai sus este ultima imagine care surprinde prietenia de aproape un deceniu dintre cei doi corifei ai neamului românesc. La scurt timp de la preluarea postului de prim-ministru,18 aprilie 1931, paginile „Neamului Românesc” se vor înnegri cu tot felul de critici și acuze la adresa diplomatului român. Toate acestea sunt analizate cu jenă și durere de George G. Potra, în volumul său – Interferenţe – exegeză despre care, în afara celor scrise la vremea respectivă, nu mai am nimic de adăugat. (Nicolae MAREȘ)