Nicolae TITULESCU (4 martie 1882 – 17 martie 1941)

ARGHEZI ȘI TITULESCU sau despre furnizorul aproape exclusiv de idei şi soluţii al Europei Occidentale

La 4 martie 2022 s-au împlinit 140 de ani de la naşterea marelui diplomat român şi european, de obârşie, prin tatăl său, Ion Titulescu, din Tituleşti Olt. El a fost cunoscut ca prefect al judeţului Dolj, preşedinte al Curţii de Apel din Craiova şi deputat în Parlament sub guvernul Ion C. Brătianu; era descendent al unei familii de moşneni şi fiul protopopului Nicolae Economu. Cum aşchia nu sare departe de pom, fiul său a devenit unul dintre ctitorii de frunte ai României Mari, cel care a dat o strălucire aparte politicii externe româneşti, timp de două decenii.

Nicolae Titulescu a avut mulţi şi devotaţi prieteni, dar şi duşmani cât cuprinde. În primul rând pe Carol al II-lea, monarhul care în invidia şi megalomania fără margini, şi-a ostracizat-o până şi pe Mama sa (Nicolae Mareş, O stea pe cerul românesc, Regina Maria a României, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2019, ediţie italiană 2021), căutând pe toate căile să îl înlăture şi chiar să îl suprime pe marele diplomat. (Cf. George G. Potra, Pro şi contra Titulescu, Fundaţia Europeană Titulescu, ediţia II-a, Bucureşti 2012.)

Mulţi dintre contemporanii săi din ţară şi de peste graniţă l-au evocat cordial pe diplomatul român pentru faptele sale; alţii, cu o căldură sinceră şi dreaptă, ca bărbat de stat. Dintre sutele de voci o amintesc doar pe cea a lui  Edouard Herriot, fost prim ministru al Franţei, personalitate marcantă a celei de-a treia Republici Franceze. Marele demnitar al Hexagonului spunea: „Acest ministru al unei ţări mici face o politică în stil mare. Ce om uimitor!  În politica externă e îmbarcat pe o firavă luntrişoară, pe care o conduce ca pe un vapor mare, în politica internă stă călare pe o scândură putrezită, căreia până la urmă îi dă o stabilitate de stâncă”.

În 1928, când Tudor Arghezi îl evocă prima oară în scrierile sale pe Nicolae Titulescu, diplomatul încă nu ajunse la apogeul carierei; abia în următorii ani devine de două ori Preşedinte al Ligii Naţiunilor, lucru nemaiîntâlnit în istoria organizaţiei.

Aşadar, Poetul şi pamfletarul nepereche, îi face portretul în Bilete de papagal, publicaţie modestă ca format, pe care tipărea cu banii puţini de care dispunea.  Nu l-a poreclit, cum s-ar putea crede, ci mai degrabă l-a mângâiat: „Precupeţul”. (T. Arghezi, Precupeţul, în Bilete de papagal, nr. 25, 1 martie 1928, p. 1; vezi şi Tudor Arghezi, N. Titulescu, în Scrieri, vol. 33 (Proze), Editura Minerva, Bucureşti, 1983, pp. 83–84.)

O demonstraţie tipic argheziană, scrisă într-un limbaj pe care doar românii, în special oltenii îl pot dezlega şi savura. Este realmente intraductibilă analogia pe care o face publicistul între negustorii olteni, de pe Jii şi de pe Amaradia, vânzători cu un cântar agil, „fabricat dintr-o ghiulea cu inel, preumblată pe un răboj de fier, prin crestături, ce descumpănea tirizia concavă, totdeauna în folosul zarzavagiului din Gorj”, şi diplomatul Titulescu /…/. Astfel, aflăm cum săteni, din cele cinci judeţe de peste Olt, cu ajutorul unui aparat al echilibrului instabil, „surâzând şi mobili în pledoariile lor fără sfârşit, purtători de cobiliţe grele şi de marfă frumoasă vie, care au sustras magnetic din capitalul oraşelor leu după leu, pol după pol şi sutar după sutar, transportând prada pe ouă şi pe drăgănele acasă.” Îi compară stihuitorul Florilor de mucigai cu „rânduneaua care îşi construieşte gospodăria confortabilă din firimituri, ciupind noroiul şi ridicându-l în streşini”.

Cu mândrie constată marele poet că, atunci când olteanul (despre Nicolae Titulescu e vorba) „a intrat pe drumurile celelalte, ale inteligenţii ştiinţifice, s-a vădit deopotrivă destoinic şi repede a cucerit şi piaţa intelectuală – şi la patruzeci de ani a dat naştere unui diplomat de statura domnului Titulescu, marele nostru Precupeţ. Dovlecei, dovlecei: noi smochine, noi alune, noi alune, noi roşcove, noi; Precupeţul României e furnizorul aproape exclusiv de idei şi soluţii al Europei Occidentale. Merele lui au plăcut chiar când a dat drumul unui creţesc încât Mussolini, Poincaré şi Chamberlain, consumă exclusiv din coşul precupeţului nostru. Şi chiar atunci când poamele lui par niţel bătute, flămândul nu le vede şi le mănâncă, înainte de-a le fi observat; căci pe când precupeţul tomneşte, vorba lui joacă, mintea lui înfăşoară, farmecul lui ameţeşte, şoapta seduce. Unguroaicele politice au încercat să-l ducă în subsol; el îşi face serenada numai la fereastră! Bucătăria pute şi lui îi plac sărutarea şi mirosul de razachie al fluierului, pe care cântă. Pe nebăgate de seamă, Precupeţul nostru a transportat încet acasă, în lei, în poli şi în sutari averile, din care trăiesc popoarele şi se împuternicesc: prestigiul”. (Nicolae MAREȘ)