Nicolae TITULESCU – 140

Carol al II-lea – Nicolae Titulescu^[1]

La 29 august 1936, în urma unei remanieri guvernamentale a cabinetului condus de Gheorghe Tătărescu, Nicolae Titulescu a fost eliberat din funcția de ministru al Afacerilor Străine^[2] sau, cum spunea scriitoarea-diplomat Elena Văcărescu, alungat din postul în care meritocrația a fost la ea acasă. El a fost înlocuit cu colegul său de guvern, Victor Antonescu, și el cu state vechi în diplomație. După mărturia lui Nicolae Iorga, la numai câteva zile de la debarcare, la 2 septembrie 1936, Ion Inculeț, fost ministru de Interne și, din 29 august 1936, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, i-a relatat „cum s-a produs schimbarea ministerială cu înlăturarea lui Titulescu”, explicându-i că „se căuta de mult desfacerea de dânsul. Dar trebuia o situație care să nu-i dea o platformă”^[3]. Sugestia marelui istoric, care nu era unul dintre admiratorii lui Titulescu, a fost următoarea: „Îi spun că măcar trebuie să se facă gluma de a-l ruga să intre în partidul care-și cerea un guvern strict omogen. Regretă că nu s-au gândit…”^[4]. Asemenea afirmații verosimile sunt tot mai numeroase în legătură cu ascensiunea glorioasă pe tronul României a monarhului. Clar că în aspirațiile sale totalitare controversatul rege se simțea eclipsat de manifestările și succesul diplomatic al lui Titulescu. Și nu doar din aceasta cauză regele era dezamăgit. Supărarea cea mai mare i-o producea atitudinea critică a ministrului față de camarila regală și față de Elena Lupescu. Este îndeobște cunoscut că după revenirea de la Montreux, în 11 iulie 1936, Nicolae Titulescu și-a prezentat demisia, printr-o scrisoare (transmisă, în copie, și regelui). El își explica gestul prin faptul că „de câtva timp încoace, diferite fapte interne mi-au arătat foarte clar că nu mai pot rămâne răspunzător pentru evoluția politicii noastre externe pe baza principiului ei esențial, adică buna înțelegere cu toate națiunile, fără distincțiune. Dimpotrivă, ele mi-au arătat că nici măcar nu-mi pot asuma responsabilitatea menținerii rezultatelor obținute până acum”^[5]. „Sunt român – preciza Titulescu –, născut din părinți români, crescut la școala lui Take Ionescu și Vintilă Brătianu și, prin urmare, naționalismul românesc este pentru mine o dogmă, atât în interiorul țării, cât și în afară. De aceea, cer ca nimeni din afara țării să nu se amestece în treburile noastre interne și ca principiile directoare ale politicii noastre interne să fie pur românești”. Titulescu i-a spus primului ministru Gheorghe Tătărescu, unealtă docilă a monarhului, că preocuparea sa a fost de a „rămâne fidel tratatelor noastre de alianță, dar și de a stabili cele mai bune relații posibile cu toți vecinii noștri, menținând, desigur, integritatea noastră teritorială și interesele naționale, că el nu a încheiat vreun tratat de asistență cu U.R.S.S.”, respectiv, nu și-a „asumat niciodată un angajament privind trecerea armatelor sovietice prin teritoriul românesc, o asemenea chestiune nefiind nici măcar discutată vreodată”.

În lucrarea sa memorialistică intitulată Politica externă a României (1937, la care ne referim în continuare, Nicolae Titulescu recunoaște că Tătărescu, Inculeț și, mai ales, Victor Antonescu au insistat să își retragă demisia, ajungându-se la semnarea cunoscutei minute din 14 iulie 1936, prin care cei trei au exprimat aprobarea față de politica externă dusă de șeful Externelor. Că Gheorghe Tătărescu lucra la două capete se constată din memoriul transmis de acesta regelui Carol al II-lea, la 11 iulie 1936, în care, din perspectiva sa de Prim Ministru, dacă Titulescu demisionează, aceasta nu se datorează unui conflict între cei doi, ci unor stări de fapt care trec dincolo de contingențele trecătoare. Iar după remanierea din 29 august 1936 – tot el să constate că „în situația greu de suportat pe care și-a creat-o dincolo de hotare d. Titulescu personal, prin atitudini și exagerări a căror răspundere nu o poate împărți cu nimeni: conflicte cu oficialitatea și opinia publică italiană; conflicte cu oficialitatea și opinia publică poloneză, conflicte cu o parte din opinia publică franceză; înăsprire de raporturi chiar cu unii din conducătorii politici ai țărilor aliate și prietene – toate aceste fapte au creat domnului Titulescu o atmosferă de împotrivire, în care acțiunea domniei sale nu se mai poate desfășura în voie și care îi oferă uneori momente foarte penibile. Ultimul incident avut cu presa italiană este una din izbucnirile acestei grele situații”.

Șeful guvernului român își informa suveranul că era „sigur că domnul Titulescu își dă seama de această atmosferă; este sigur că domnia sa e conștient că această atmosferă se răsfrânge păgubitor și asupra țării și a intereselor ei și de aceea socotește necesară o retragere, fie ea și numai temporară”. Gheorghe Tătărescu mai preciza că „la această cauză de ordin extern se adaugă o alta, de ordin intern. Domnul Titulescu trebuie să fie conștient că unele exagerări ale domniei sale – în vorbă și în atitudine – în chestiunea raporturilor cu U.R.S.S. i-au alienat o bună parte din simpatiile opiniei publice românești, refractară unei politici care ar depăși cadrul unor raporturi numai externe cu vecina noastră de la Răsărit. Domnia sa, neputând reveni nici asupra actelor săvârșite, nici asupra consecințelor lor, nu mai poate dobândi ceea ce simte că a pierdut și de aceea trebuie să considere soluțiunea retragerii ca singura care i-ar da posibilitatea refacerii popularității sale”. Surprindem, ușor, în gestul lui Tătărescu pe cel al lui Pilat din Pont.

La aceste „cauze esențiale”, primul ministru mai adăuga și „prăbușirea unora din iluziile pe care inimosul nostru colaborator le pusese în sisteme și practici de politică internațională, la elaborarea cărora a colaborat cu pasiune”^[6]. Era evident, în condițiile în care ascensiunea germană în politica europeană devenea din ce în ce mai presantă, că Nicolae Titulescu nu mai putea reprezenta oficial politica de adaptare la realitățile vremii, pe care România a încercat-o în anii 1937-1940, nevoită să se apropie economic și militar de cel de-al III-lea Reich, devenit stăpânul Europei. Concluzia referatului înaintat regelui era că „în acest ciclu de fapte se găsesc originile hotărârii luate de domnul N. Titulescu de a demisiona din fruntea Ministerului Afacerilor Străine”. Deși își exprima regretul pentru „separațiunea de un om dotat cu atâtea însușiri de elită”, Gheorghe Tătărescu lua în „considerare această demisiune fără îngrijorare”, chiar dacă era conștient că „pentru dezbaterile publice internaționale, pentru soluționarea problemelor generale, europene și mondiale, absența domnului Titulescu va fi un gol greu de împlinit”. „Pentru interesele românești însă – sublinia primul ministru în referatul trimis monarhului – retragerea domniei sale, fără a atrage nicio periclitare, va fi, dimpotrivă, un prilej de destindere necesară în raporturile cu unele din statele aliate sau prietene, față de care incidentele provocate, voit sau nevoit, de domnia sa ne-au creat situații de încordare”^..

Totodată, Președintele Consiliului de Miniștri considera că „această retragere ne va da și posibilitatea de a proceda la o revizuire a organelor Ministerului Afacerilor Străine și a instrumentelor sale de propagandă, care în situația de azi, în multe centre, militează numai în cadrul unei acțiuni personale și constituie anomalii primejdioase în acțiunea de apărare a intereselor generale ale statului și ale guvernului”. Iar scenariul respectiv s-a pus în aplicare, încât după eliminarea lui Titulescu din formula noului guvern remaniat, până la finalul lui 1936 foarte mulți miniștri plenipotențiari au fost rechemați din post, fiind socotiți ca foarte apropiați de fostul șef al diplomației române, a cărui politică nu mai era dorită la București.  

Analizând consecințele demisiei lui Titulescu, Gheorghe Tătărescu a luat în calcul și faptul că „interpretarea ce se va da, poate, de o presă răuvoitoare și de o opinie publică lipsită de informații – și potrivit căreia plecarea domnului Titulescu înseamnă o nouă orientare în politica externă a țării – va fi repede infirmată de actele și atitudinile viitoare ale guvernului, care vor dovedi că nimic nu s-a schimbat în această politică”.

Totul a fost în zadar, pentru că, din păcate, primul ministru și regele României nu au estimat corect influența pe care Titulescu o avea în mediile diplomatice occidentale și ecourile complet nefavorabile ale eliminării acestuia din guvern, presa europeană punând pe tapet exact această interpretare a unei schimbări a politicii externe românești. Schimbarea se va produce, dar nu în vara anului 1936, ci abia în vara anului 1940, în vremea regimului de autoritate monarhică, când presat de pretențiile teritoriale ale vecinilor noștri revizioniști (U.R.S.S., Ungaria și Bulgaria, ajutați copios de Germania și Italia), vor sfărâma integritatea teritorială a României Mari în vara anului 1940.

Tocmai pentru a liniști cercurile diplomatice europene, șeful guvernului l-a informat pe Carol al II-lea că „înlocuirea prin domnul Victor Antonescu, un tradiționalist al politicii noastre externe, va fi, pe de altă parte, în primele momente de nedumerire o garanție suplimentară și o chemare la ordine pentru toată opinia publică străină”. Evaluarea președintelui Consiliului de Miniștri nu s-a dovedit a fi adevărată. Cancelariile occidentale și cea sovietică au interpretat-o exact invers! Sesizând acest lucru, pentru a menaja susceptibilitățile Uniunii Sovietice, primul ministru Tătărescu îi va face, în 26 septembrie 1936, lui Mihail Semionovici Ostrovski, ministrul plenipotențiar sovietic de la București (1934-1938), următoarea declarație: „Cabinetul reorganizat va continua politica lui Titulescu, care este o politică tradițională a țării, cu mai puțină strălucire, dar mai metodică și mai energică. Singurii dușmani ai României sunt Germania și Ungaria. (…) Relațiile cu U.R.S.S. nu numai că nu se vor schimba, dar guvernul are chiar un plan de întărire și adâncire a acestor relații”^[7]. Ciudățenia istoriei este că ambasadorul Ostrovski va fi trimis în Gulagul sovietic pentru că „a contribuit la destituirea din funcție a ministrului de Externe al României, N. Titulescu”.

Cu toate aceste asigurări date de șeful guvernului român, ca urmare a înlocuirii lui Titulescu din fruntea diplomației române, Maxim Litvinov, omologul său de la Moscova, i-a comunicat acestuia, în luna septembrie 1936, că nu mai consideră valabil proiectul de tratat, parafat la Montreux în 21 iulie 1936, în care se stabileau principiile de asistență mutuală între România și U.R.S.S., pe baza respectării reciproce a integrității teritoriale, deoarece interpretează demiterea lui Titulescu ca pe o schimbare a politicii externe românești. Greșeala lui Nicolae Titulescu a fost că nu a adus la cunoștința regelui și a primului ministru, nici atunci, nici mai târziu, conținutul acestui document pe care îl parafase cu Litvinov, creând mari suspiciuni, care au contribuit și ele la eliminarea sa din noul guvern.

Deoarece Titulescu nu înștiințase guvernul României, pe cale oficială, despre conținutul pactului – acesta motivând, într-o scrisoare către rege, de la finele anului 1939, că s-a „conformat dorinței lui Litvinov, care nu vroia ca eu să cifrez actul, ci să-l aduc eu însumi la cunoștința Majestății Voastre” –, Litvinov i-a telefonat fostului șef al diplomației românești, în septembrie 1936, pentru a-l întreba: „Ați depus la Ministerul de Externe actul din 21 iulie? Nu, i-am răspuns cu bună-credință. M-am supus dorinței Dvs. și am încetat de a fi ministru înainte de a-l fi putut comunica, personal, la București. Atunci, mi-a răspuns Litvinov, nu-l mai depuneți, deoarece actul din 21 iulie nu mai are nicio valoare între noi, căci noi considerăm că demiterea Dvs., în circumstanțele cunoscute, echivalează cu o schimbare în politica externă”^[8].

În mai 1937, Litvinov îi va spune personal lui Titulescu, la întâlnirea de la Talloires, că îi comunicase deja lui Victor Antonescu, noul ministru de Externe, faptul că „România și-a schimbat politica externă. Trebuie deci să ne apărăm împotriva actelor pe care Titulescu ne-a făcut să le semnăm. Nu am decât un regret. Acela de a fi făcut harta Europei din pietre prețioase, în așa fel încât Basarabia intra pe teritoriul român. Am încercat să-mi corectez greșeala, adăugând o hartă veche, în care teritoriul Basarabiei este hașurat”^[9].

De fapt, așa cum bine a intuit Armand Călinescu, după ce  s-a întâlnit cu Titulescu la Paris, în 30 aprilie 1937: „Se pare că rusul nu avusese autorizația guvernului său. În legătură cu acest acord, se zvonise în țară că se autoriza trecerea trupelor sovietice în caz de război. Îmi arată textul, care este adnotat de Litvinov. În realitate, se spunea că armatele ruse nu vor trece decât cu autorizarea guvernului român și vor fi obligate să se retragă imediat ce guvernul român o va cere”^[10].

Un argument în plus pentru  respingeri din partea sovieticilor a fost și faptul că, la sfârșitul anului 1936, regele Carol al II-lea l-a decorat, cu titlu personal, pe Stanisłav Poklewski-Koziełł (1868-1939), diplomat rus de origine poloneză, fost trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Imperiului țarist la București în anii Primului Război Mondial. Gestul suveranului român – care exprima recunoștința românilor pentru rolul diplomatului rus – a fost interpretat, forțat, de către mass-media sovietică, evident la comanda Kremlinului, ca o manifestare a politicii antisovietice din partea românilor, lucru complet fals și interpretat în mod tendențios. La 20 iulie 1937, ziarul „Pravda” a publicat un articol special, intitulat Politica aventurilor, în care se menționa că „guvernul român subliniază, în mod demonstrativ, tendințele sale antisovietice. Așa, de exemplu, la sfârșitul anului trecut a fost decorat fostul ministru plenipotențiar al Rusiei țariste, cu un nume răsunător, Poklewski-Koziell. Acest fapt, prin sine însuși, are un caracter umoristic. Dar cuvântarea rostită de Rege cu ocazia acestui important eveniment, fără îndoială, a avut drept scop să dea acestei decorări caracterul unei demonstrații politice antisovietice”^[11].

Animal politic versat, Tătărescu i-a expus regelui și posibilitatea că „dacă domnul Titulescu va voi să facă din demisiunea sa o platformă de agitare și o armă pusă în slujba unui partid, ar putea să tulbure câmpul nostru politic intern. Socotesc însă că domnia sa nu va săvârși această greșeală, care i-ar periclita reîntoarcerea la activitatea internațională și i-ar face imposibile raporturile sale cu celelalte partide politice”.

În aceste condiții, primul ministru lăsa decizia eliminării lui Nicolae Titulescu în mâna lui Carol al II-lea: „Majestatea Voastră va hotărî însă cum crede de cuviință, luând în considerare interesele superioare ale țării, eu supunându-mă dinainte hotărârii sale”. După cum se știe, hotărârea regelui a fost clară – instigat, desigur, și de Elena Lupescu, pe care marele diplomat a criticat-o virulent – și, în urma demisiei pe care Titulescu o prezentase primului ministru, s-a optat pentru o remaniere a guvernului Tătărescu. În aceste condiții, la 29 august 1936, în noul cabinet, ministru de Externe a fost numit Victor Antonescu, vechi membru al Partidului Național Liberal, deputat (din 1901), fost ministru de Justiție (1914-1916, 1933-1935) și de Finanțe (1916-1917, 1935-1936), dar și fost ministru plenipotențiar la Paris (1917-1918, 1918-1919, 1922-1924)^[12].

La 20 iulie 1936, participând la Montreux, la Conferința Strâmtorilor, în cadrul căreia a rostit un discurs, Nicolae Titulescu va merge la reședința sa de la Cap Martin, situată pe Coasta de Azur, în sudul Franței, de unde a expediat mai multe telegrame către Palatul Sturdza. Aici va afla, la 29 august 1936, despre remanierea guvernului Tătărescu, din care el nu va mai face parte. La Nisa, Titulescu a declarat ziarului „Le Figaro”: „Nu am aflat despre formarea noului Cabinet român, care de altfel este alcătuit din toți foștii miniștri, cu excepția mea, decât după ce acesta fusese constituit. Noul guvern nu mai are nevoie de serviciile mele. Este dreptul său. Aș fi preferat, totuși, să fiu ținut la curent cu intențiile sale înainte, pentru că nu sunt eu omul care ar fi încercat să-și impună prezența. Pentru moment mă abțin de la orice apreciere și nu voi preciza atitudinea mea politică viitoare”^[13].

Aflat la conducerea Ministerului Afacerilor Străine mai bine de un an, Victor Antonescu  va continua eforturile de normalizare a relațiilor cu Uniunea Sovietică, întâlnindu-se cu Maxim Litvinov la Geneva, în 19 septembrie 1936. Regele Carol al II-lea, care dădea ascultare tuturor zvonurilor venite din mediile diplomatice și politice românești, a ajuns să vadă în Titulescu un mare complotist împotriva regimului său. „E adevărat că marele cancelar nu poate înghiți că nu mai e în Guvern și, prin numeroșii lui prieteni, face intrigi” – scria Carol în jurnal, la 3 mai 1937, consemnând mai multe știri primite de la Dinu Cesianu, ministrul României la Paris și prieten din tinerețe al regelui: „El a prevenit Guvernul asupra acestor agitațiuni, dar acesta n-a luat nicio măsură. Are contact continuu cu Țara, prin emisari. Toți oamenii cari merg în străinătate, până și H. Catargi, s-au dus să-l vadă la St. Moritz; afară de Argetoianu, are contact cu toți. Pentru a-și aduna arme interne și externe, are contact cu Stelian Popescu. La 3 mai l-a văzut pe Știrbey, la Ritz, între  6-7 [mai] continuă contacte cu unii de la Afacerile Străine; Cantemir, Niculescu-Buzești, Hiott, Athanasiu îi dau copii după telegrame”. Concluzia noastră: Titulescu era spionat de Carol al II-lea ceas de ceas. Dacă, concret, a dispus trecerea la măsuri de suprimare a lui nu se știe, nu amintește de așa ceva în evocările sale nici secretarul său personal Sergiu Nenișor. În schimb, acesta menționează numele prietenilor săi: Edvard Beneš, Edouard Herriot, Anthony Eden – actualul ministru de Externe al Marii Britanii –, Paul-Boncour, fostul ministru de Externe al Franţei, Léon Blum, fostul preşedinte de Consiliu, iar dintre cei trecuți în lumea umbrelor: Regele Alexandru al Iugoslaviei, răposatul Atatürk, Louis Barthou, Austen Chamberlain, Robert de Flers, Politis, marele profesor de drept internaţional, al cărui discipol a fost, și alții. Nu lipsește din galeria prietenilor săi – Litvinov.

Sigur însă pe politica sa, Carol al II-lea nota și o declarație a marelui său rival, Barbu Știrbey: „Eu pe Regele Carol nu-l recunosc și nu-l voi recunoaște niciodată; totuși mă îngrijorește gândul ce o fi când nu va mai fi”^[14]. Când nota această premoniție a fostului sfătuitor intim al părinților săi, Carol al II-lea sub nici o formă n-a bănuit că, în numai trei ani, politica sa îl va duce la pierderea Tronului. Inteligent, Titulescu îi declarase lui Georges Masidel, știind că va ajunge la urechile suveranului, că „niciodată nu am fost în asemenea măsură de acord cu regele Carol: el nu mă vrea, eu nu-l vreau”.  De fapt, ceea ce îl irita pe suveran era nu numai succesul diplomatic al fostului său ministru al Afacerilor Străine, primit în continuare la Paris ca un șef activ al diplomației române, dar și declarațiile pe care acesta le făcea și care erau în dezacord cu noua linie oficială a politicii externe coordonată direct de el.

Deși nu mai era șeful diplomației române, Nicolae Titulescu a făcut, în  aprilie 1937, o răsunătoare vizită la Paris, ale cărei ecouri în presa franceză sunt anexate de Rege la jurnalul său, ca semn evident că problema încă îl interesa, dar îl și irita, în același timp. „Guvernul francez – putem citi în relatarea cunoscutului ziarist Pertinax – era obligat să acționeze și, mai ales, să se informeze, folosindu-l ca sursă pe d. Titulescu, care cunoaște, ca nimeni altul, problemele interne ale României. Acesta a fost primit cu un fast puțin obișnuit pentru foștii miniștri. Dineurile, dejunurile, primirea de către președintele Republicii, toate acestea dădeau de înțeles că sosirea lui Titulescu la Paris este mult mai importantă decât simpla vizită a unui fost ministru al Afacerilor Străine dintr-o țară prietenă.” Într-adevăr, acțiunile lui Titulescu au demonstrat, încă de la început, că el este dispus să dea vizitei sale semnificația politică reală de strictă actualitate.

Ca și cum nu l-ar fi iritat destul pe Carol al II-lea prin acțiunile sale diplomatice, Titulescu se va întâlni, în 29 mai 1937, la Talloires, un orășel în apropiere de granița franco-elvețiană, cu Maxim Litvinov, comisarul pentru Afaceri Externe al U.R.S.S., cu care a abordat perspectivele relațiilor româno-sovietice, evoluțiile politice generale în Europa Centrală și de Răsărit, securitatea colectivă și viitorul Societății Națiunilor. Cu acest prilej, Litvinov i-a mărturisit franc lui Titulescu adevăratele intenții sovietice cu privire la Basarabia: „De mai multe zile, dl. Victor Antonescu îmi cere o recunoaștere de jure a Basarabiei. Or, a cere U.R.S.S. recunoașterea de jure înseamnă din partea României a recunoaște că nu posedă Basarabia în virtutea actelor anterioare pe care le-ați semnat dv. (…) România, repet – în zadar spuneți contrariul – și-a schimbat politica externă. Vreau ca potențialul pe care îl reprezintă Basarabia să devină rus, nu german. De aceea, țin să vă comunic că vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice și militare care ne vor fi posibile”^[15].

În 5 februarie 1940, cu un an înainte de a trece în veșnicie, fostul Patron al Externelor, îi transmitea regelui Carol al II-lea o lungă scrisoare, în care arăta amărăciunea produsă de eliminarea sa din viața publică a României: „Nu vă voi ascunde că felul în care a trebuit să părăsesc Ministerul Afacerilor Străine m-a deprimat profund la început. Nu faptul de a nu mai fi ministru, ci felul în care am fost concediat după 20 de ani de servicii aduse țării mele, pentru care am, alături de mulțumiri ale șefilor de stat pe care am avut onoarea să-i servesc, atestările tuturor președinților de Consiliu alături de care am exercitat puterea. Ceea ce este mai grav – iată un lucru pe care n-aș fi vrut să-l spun niciodată, dar care sunt forțat să-l fac – este că simțeam că sentimentele unor membri ai familiei mele – am spus unor – s-au schimbat din momentul în care am devenit un simplu particular și am fost supus ostracizării din partea autorităților române în exterior. Am avut întotdeauna certitudinea absolută că Maiestatea Voastră nu are niciun amestec în felul în care am fost tratat. Dar înalții funcționari ai statului au crezut că fac bine procedând în acest fel. Astfel, deci, în timpul acestor ultimi trei ani, nu am fost niciodată fostul ministru, nu am fost nici chiar un simplu particular, eram doar omul fără viitor, față de care se exprima regretul că fusese urmat în trecut. Și, totuși, prezentul și viitorul multora dintre tinerii români nu se datorează bunătății Maiestății Voastre, care a binevoit să dea înalta sa aprobare pentru numirea lor, propusă de mine, în posturi importante?”.

Cunoscând cât de importante pot deveni în perspectivă relațiile României cu Uniunea Sovietică, Nicolae Titulescu i-a adresat, gest patriotic, la 9 martie 1940, un amplu Raport asupra relațiilor româno-sovietice, document în care va explica acțiunile și întâlnirile sale de după demiterea din funcția de șef al externelor. A mai trăit numai un an. La moartea sa, Carol al II-lea a consemnat, în Jurnalul său, la data de 18 martie: Azi de dimineaţă, ziarele anunţă moartea lui Titulescu. S-a dus şi el, s-a stins astfel o lungă şi glorioasă perioadă a politicii noastre internaţionale. Un om incontestabil deştept, un mare talent, dar prea din cale afară de egocentric, actor şi văzând lucrurile mai mult prin prisma juridică a unui avocat şi câteodată prea puţin realistic. Aceste însemnări ar putea fi înțelese și ca un omagiu pe care i-L aduce. (Nicolae Mareş)

………………..

[1] În aserțiunile de mai jos pun în valoare și un interesant punct de vedere exprimat de istoricul Narcis Dorin Ion, director general al Muzeului Peleș, în monumentala sa lucrare:  Carol al II-lea al României – Un rege controversat.
[2] Vezi Ion M. Oprea, Nicolae Titulescu, București, Editura Științifică, 1966, p. 341-366; Titulescu și strategia păcii, coordonator Gh. Buzatu, Iași, Editura Junimea, 1982, capitolul XI, intitulat Un eșec al păcii globale. Demiterea lui N. Titulescu, p. 275-326.
[3] N. Iorga, Memorii. Sinuciderea partidelor (1932-8), vol. VII, p. 353.
[4] Ibidem.
[5] Nicolae Titulescu, Politica externă a României (1937), ediție îngrijită de George G. Potra, Constantin I. Turcu, Ion M. Oprea, București, Editura Enciclopedică, 1994, p. 37-38 și în continuare până la p. 56.
[6] Ibidem, p. 798.
[7] Dokumentî vneșnei politiki S.S.S.R., vol. XIX, doc. nr. 279, apud Ioan Talpeș, Diplomație și apărare. Coordonate ale politicii externe românești. 1933-1939, p. 167.
[8] Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României. 1919-1940, București, Editura Humanitas, 1991, p. 329.
[9] George G. Potra, Convorbirile Nicolae Titulescu-Maksim Maksimovici Litvinov de la Talloires (28 mai 1937), în lucrarea George G. Potra, Titulescu. Neuitarea geniului. Culegere de studii, articole, conferințe, vol. I, p. 316.
[10] Armand Călinescu, Însemnări politice. 1916-1939, ediție îngrijită și prefațată de dr. Al. Gh. Savu, București, Editura Humanitas, 1990, p. 348.
[11] „Pravda”, nr. 198 din 20 iulie 1937, apud Nicolae Titulescu, Opera politico-diplomatică. 1 ianuarie 1937-31 decembrie 1937, volum îngrijit de George G. Potra, colaboratori Delia Răzdolescu, Daniela Boriceanu, Ana Potra, Gheorghe Neacșu, Partea a II-a, București, Fundația Europeană Titulescu, 2007, p. 898, nota 1.
[12] Ion Mamina, Ioan Scurtu, Guverne și guvernanți (1916-1938), p. 130; Organizarea instituțională a Ministerului Afacerilor Externe. Acte și documente, volumul II. 1920-1947, p. 544-545.  
[13] „Le Figaro”, din 30 august 1936, apud Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, p. 814.
[14] Ibidem, p. 178.
[15] George G. Potra, Convorbirile Nicolae Titulescu-Maksim Maksimovici Litvinov de la Talloires (28 mai 1937), în lucrarea George G. Potra, Titulescu. Neuitarea geniului. Culegere de studii, articole, conferințe, vol. I, p. 316; Vezi și Nicolae Titulescu, Opera politico-diplomatică. 1 ianuarie 1937-31 decembrie 1937, Partea a II-a, p. 899-901, 907-914.