Nicolae TITULESCU – 140

DESPRE GÂNDIREA SAPIENŢIALĂ TITULESCIANĂ
De-a lungul activităţii sale juridice, politice şi diplomatice, timp de trei decenii, Nicolae Titulescu a avut prieteni şi urmaşi sinceri şi loiali, dar şi oponenţi sau adversari înverşunaţi, inclusiv la vârful eşichierului politic românesc. Cele trei volume publicate de devotatul George G. Potra stau mărturie. Având în vedere că toţi admiratorii sunt şi geloşi (Seneca), zicerile multor detractori din volum dispar în negura vremurilor, în faţa calităţii gândirii luminoase şi mai ales a faptelor titulesciene de promovare a României în lume. Din conştiinţa contemporanilor n-a dispărut axioma sa umanistă, care venea din izvoare antice.

Legea să fie pentru om
Doctor în drept la Paris (1905), Nicolae Titulescu a funcţionat ca profesor universitar la Iaşi şi la Bucureşti; a intrat în viaţa parlamentară şi politică românească în 1912, ca deputat de Romanaţi. A avut un debut fulminant ca orator despre poziţia României faţă de evenimentele din Balcani, ceea ce l-a făcut pe Take Ionescu, şeful Partidului Conservator-Democrat, să afirme entuziasmat: Un mare, un extraordinar talent s-a ridicat la tribuna românească şi acest talent este al nostru. Ca jurist, la catedră şi în scrierile sale, Nicolae Titulescu a emis o seamă de  judecăţi perene, valabile şi în zilele noastre, un florilegiu care merită din plin să fie adus în atenţia contemporanilor: Sub abstracţiunea legilor – a afirmat Titulescu – se mişcă oameni şi, a-i sacrifica unui exces de logică, înseamnă a zice: „Omul este făcut pentru lege, iar nu legea pentru om”, ceea ce e o absurditate. Urmând dreptul francez, pentru juristul român legea este formula scrisă în care se cristalizează Dreptul. Iar Dreptul nu impune individului decât obligaţii faţă de semenii lui, cunoscut fiind că niciun considerent de ordin subiectiv nu poate să creeze dreptul de a-ţi face singur dreptate. Această axiomă şi altele le-a dezvoltat în abordările teoretice juridice şi în intervenţiile sale în materie: Legea nu este decât o probă scrisă a unei părţi din Drept; ea nu este dreptul însuşi. Titulescu pleacă de la consideraţiuni generale în care afirmă: Puterea adevărului este cu atât mai mare, cu cât expresia lui este mai dezbrăcată de formele pompoase şi solemne.

Continuator al Bălcescului
Nu i-a fost străină gândirii titulesciene unele ziceri din paremiologia românească şi universală în care se arată: Omul fără patrie e ca privighetoarea fără grădină. Pentru secolul al XX-lea, Titulescu este un continuator al revoluţionarului paşoptist, al istoricului Nicolae Bălcescu pentru care Patria, această fiinţă ideală pe care locuitorii ei sunt gata a o apăra cu viaţa, este identitatea intereselor, ideilor, pasiunilor care-i strânge şi întruneşte în apărarea unui bine comun. În pragul desăvârşirii unităţii naţionale, la rândul lui, N. Titulescu a subliniat: În sângele nostru dorm strămoşii care aşteaptă ceasul de a fi deşteptaţi în mărire. Nimic nu poate preţui mai mult ca glia părintească. Marea datorie a oricărui român este astăzi să-şi amintească ceea ce îl uneşte de ceilalţi şi să uite ceea ce îl desparte de ei. Vrem să fim prietenii tuturor naţiunilor fără excepţie, dar în treburile noastre nu primim ca stăpân decât pe noi înşine. Tare mult mi-aş dori ca cel din urmă gând să fie nu doar însuşit, ci şi promovat de europarlamentarii români în forurile europene şi internaţionale.

Pacea nu e repaus, nu este trândăvie
De două ori preşedinte al Ligii Naţiunilor, Nicolae Titulescu s-a pronunţat în problemele vitale ale omenirii la ordinea zilei în al patrulea deceniu al secolului trecut, valabile şi azi. Dintre toate amăgirile proaste – a subliniat el –  războiul este cea mai proastă îndeletnicire. Dintr-un război modern, toate naţiunile ies înfrânte. Omul este egal omului oriunde se găseşte. Pacea nu se proclamă; pacea se cucereşte… iar strădaniile depuse pentru ca ea să izbândească sunt mai grele şi mai îndelungate decât cele pe care le implică orice altă cucerire… iată de ce lupta pentru pace are un caracter sacru, căci ea trebuie să nimerească pe cei mai înverşunaţi duşmani ai muncii creatoare, îndoiala şi descurajarea… Se poate spune că omenirea nu posedă pacea, dar ea păşeşte spre pace, căci pacea e de fapt un fenomen al mişcării. Ea este ceva viu, ce intră treptat în realitate. Pacea nu e repaus, nu este trândăvie. Este în interesul păcii şi al dreptăţii de a ne abţine de la orice intervenţie. Lucrările paşnice singure pot asigura pacea şi securitatea omenirii. Pacea nu este o simplă vorbă. Pentru a o obţine, nu ajunge să o afirmăm. Trebuie să o organizăm. Pacea este, înainte de toate, o stare de spirit.

În cunoscuta cuvântare rostită de Titulescu la Ploieşti, din 1914, fără a-l evoca, reînvie gândul marelui patriot Nicolae Bălcescu, bun cunoscător şi el al dreptului ginţilor, care, printre altele, a scris. Nu poate fi fericire, fără libertate, nu poate fi libertate, fără putere, şi noi, românii, nu vom putea fi puternici până nu ne vom uni cu toţii într-unul şi acelaşi corp politic. Uniunea naţională, dar, e singurul principiu de viaţă, singurul principiu de mântuire pentru noi.  

Acest gând este reluat de Nicolae Titulescu, cu o şi mai puternică ardoare, în frazele: România nu poate fi întreagă fără Ardeal, România nu poate fi mare fără jertfă! Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a menţinut viaţa! Ardealul e scânteia care aprinde energia. Ardealul e întărirea care îndepărtează vrăjmaşul, e viaţa care cheamă viaţa. Pentru Ardeal nu-i viaţă care să nu se stingă cu plăcere, pentru Ardeal  nu-i sforţare care să nu se ofere de la sine. Ardealul nu e numai inima României politice. Priviţi harta: Ardealul e inima României geografice. Din culmile lui izvorăsc apele care au scăldat românismul în istorie. Ardealul împreună cu România liberă este mai presus de toate.

Stins din viaţă la 17 martie 1941, la Cannes, departe de ţară, ca şi Bălcescu, la Palermo, Nicolae Titulescu a dorit să fie îngropat acasă, în Ardeal, dorinţă care i-a fost împlinită, la începutul anului 1992, datorită diplomaţiei româneşti de-atunci.

Unul dintre imperativele titulesciene: Prietenia poporului român cu Germania
În prodigioasa lui activitate diplomatică, Titulescu a conştientizat că România Mare putea fi apărată numai prin acţiune, iar prietenia cu Germania constituia un imperativ pentru români. (Titulescu, Nicolae – Politica externă a României,  Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti,1994, p. 142) Diplomatul nepereche mai adăuga faptul că, după semnarea Tratatelor de Pace de la Paris din 1920, personal a încercat să cultive prietenia cu Germania, pentru că: unitatea noastră naţională fiind un fapt împlinit, nu aveam nici o nemulţumire directă faţă de Germania, prietenia cu aceasta  fiind un imperativ pentru noi. (Idem, op.cit. p. 141) Indirect, cu oarecare tristeţe a adăugat că sprijinul permanent dat de Germania Ungariei revizioniste a atenuat oarecum dorinţa noastră de amiciţie. (Idem, op. cit. p. 142)

Ca diplomat, N. Titulescu a avut suficiente posibilităţi de colaborare cu reprezentanţii germani, în momentul în care Germania a devenit membră a Societăţii Naţiunilor, stabilind personal cele mai bune raporturi de conlucrare şi prietenie cu Stresemann.(Gustav Stresemann (1878-1929), remarcabil om politic german, fondator şi lider al Partidului Popular German (Deutsche Volkspartei); din 1923 el a deţinut portofoliul de cancelar şi de ministru de externe până la moarte. Urmare a politicii pragmatice a ajutat în ultimii ani ai vieţii ca Germania să îşi regăsească unele dintre  atuurile diplomatice şi economice pierdute în 1918. Prietenia diplomatului român cu liderul german constituie o mărturie a recunoaşterii capacităţii sale de a conlucra cu mari personalităţi ale vremurilor sale. Numele lui Gustav Stresemann îl asociem cu intrarea Germaniei în Societatea Naţiunilor (1926) şi semnarea Pactului Briand-Kellogg; în 1926 a împărţit cu Aristide Briand Premiul Nobel pentru Pace.G. Stresemann deţinuse ani de-a rândul capul de afiş în presa internaţională, iar numirea lui la Ligă i-a întărit şi mai mult prestigiul, între 1926 şi 1929.) Se pare diplomatul român purta „dialogul” cu atâta măiestrie, încât medicul curant al germanului i-a mărturisit lui Titulescu că ar avea o influenţă tonică pentru Stresemann – creându-i o stare de spirit foarte bună. (Nicolae Titulescu, idem, op.cit.  p. 142) Că lucrurile stăteau aşa, aminteşte unul dintre momentele de apropiere, respectiv discuţia cordială dintre cei doi petrecută la Geneva.

Sie sin der TEUFEL (Sunteţi Diavolul în persoană)
Într-o discuţie cu Stresemann, diplomatul român, intuind viitoarele  manifestări ale statului german, i-a spus: Domnule Stresemann, dv. nu pronunţaţi niciodată cuvântul „revizuire”, dar eu ştiu foarte bine că vă gândiţi la el. Eu vă voi spune exact cum plănuiţi politica dv. externă în vederea „expansiunii” Germaniei, chiar dacă dv. păstraţi tăcerea asupra acestui subiect. (Idem, op. cit. p. 143)  Şi i-a spus direct tot ceea ce Titulescu intuia cu privire la planul interlocutorului, punându-se, desigur, în situaţia unui german. Titulescu recunoaşte că Stresemann a râs şi a zis: Sie sin der Teufel (Sunteţi Diavolul în persoană). Și de atunci, a spus diplomatul român, mă numea întotdeauna „Diavolul”.( Idem, op. cit. p. 143)  (Numai Regina Maria s-a purtat la fel de curajos, la începutul anului 1919, la Paris, într-o convorbire cu Wilsson, în apogeul carierei acestuia, vorbindu-i de bolşevizarea Europei Centrale, la care America părea a fi  surdă. ( N. Mareş, Contactele Reginei Maria a României cu preşedintele american Woodrow Wilson şi Doamna Wilson, în New York Magazin, 3 mai 2017 )

Ideea pactului de asistenţă mutuală româno-german
Curajul şi acţiunea în raporturile cu Germania le surprindem şi prin prezenţa diplomatului român în chiar Reichstagul german (6 mai 1929), la propunerea/invitaţia lui Streseman, (Idem, op. cit. p. 143), unde a susţinut cunoscutul discurs: Dinamica păcii. A rămas nemărginită recunoştinţa lui Titulescu: Nu pot uita primirea călduroasă pe care mi-a acordat-o atunci Berlinul, nici unanimitatea laudelor în presă. (Idem,  op. cit. pp. 143-144) Manifestarea cordială, constructivă în raporturile cu Germania n-a fost singulară, doar în perioada Stresemann. La 27 iulie 1935, şeful diplomaţiei româneşti a oferit părţii germane, prin ministrul României la Berlin, marele diplomat antirevizionist Nicolae Petrescu-Comnen, propunerea privind semnarea unui Pact de asistenţă mutuală între România şi Germania în condiţiile în care aceasta ar încheia pacte similare cu aliaţii noştri. (Idem, op. cit. p. 143)

Ulterior, aflând de la von Neurath că, în situaţia internaţională dată, Guvernul german nu era pregătit să încheie un Pact de asistenţă mutuală cu niciun stat, România nu va mai insista asupra condiţiei ca Germania să devină aliat al aliaţilor României. (Ibidem op, cit p.144) (A nu se uita că Polonia semnase Pactul de neagresiune cu Germania încă din ianuarie 1934, imediat după venirea la putere  a lui Hitler, dar nu pe cel de la Trianon!)

Imediat după moartea lui Stresemann, scopul principal al Reichului a devenit revizuirea fruntariile răsăritene stabilite prin Pacea de la Paris. Paşi hotărâtori s-au produs în 1933, când Germania a ieşit intempestiv din Societatea Naţiunilor şi a trecut la fabricarea tuturor tipurilor de arme.. În 1935 a decretat serviciul militar obligatoriu, ca peste  un an să pătrundă în zona demilitarizată din stânga Rinului, încălcând acordurile de la Locarno. Încet, dar sigur, începea agonia păcii. Iorga simţea frisoane, la fel şi Titulescu.

A fost nefast amestecul viitorului prim-ministru transilvănean, Octavian Goga, care, în 1936, avea să îi scrie lui Carol al II-lea, de la Vittel, un memoriu, de fapt un rechizitoriu al politicii titulesciene – singularizante, Goga  apreciind că şeful diplomaţiei româneşti ne-ar lăsa (ca români şi ţară) fără prieteni peste frontieră. Dovadă că prea uşor se pot şterge cu buretele lucrurile bine intenţionate! Se pare că acesta a fost documentul care a cântărit mult în hotărârea de a-l destitui pe ministrul de Externe la 29 august 1936. Și, totul se petrecea tocmai în momentul în care România ar fi putut obţine un Pact de asistenţă mutuală cu Sovietele, aceasta după un efort de mai bine de doi ani înfăptuit de Titulescu  împreună cu Litvinov. Goga nu ştia, iar Carol al II-lea uitase de telegrama strict confidenţială, primită de la Titulescu, în care era informat că Litvinov îi declarase: Ştiu că semnând această Convenţie v-am dăruit Basarabia. Dacă nu pot recunoaşte acest lucru oficial este din cauza dificultăţilor ce le-aş avea cu opinia mea publică, în special cu cea din Ucraina. Când însă mă angajez să nu fac niciodată o agresiune asupra Basarabiei şi că nici revizuirea nu pot s-o cer, nu numai pentru că U.R.S.S. este membră a Societăţii Naţiunilor, dar pentru că din principiu suntem împotriva revizuirii, căci ea înseamnă război, prin ce mijloc aş mai putea să obţin înapoi Basarabia? (AMAE, fond 71 – 1920-1944, URSS, vol. 82, pp.92-93)

Titulescu i-a răspuns lui Litvinov că Basarabia ne-a dăruit-o Dumnezeu ( nu el). Am căzut de acord apoi amândoi că cel mai bun lucru de făcut este să nu vorbim deloc despre Basarabia. (Idem AMAE, vol. 82, pp.92-93)

Istoria confirmă că România ar fi obţinut semnarea unui asemenea Pact de asistenţă mutuală, dacă Titulescu nu ar fi încetat să mai fie ministru al Afacerilor Străine de la 29 august 1936, când s-a hotărât, în mod samavolnic, de monarh şi premierul Tătărăscu, debarcarea lui. Titulescu dorea, totodată: un Tratat de asistenţă mutuală  în cadrul Societăţii Naţiunilor, tratat care să nu fie îndreptat împotriva vreunei ţări anume, ci împotriva oricărui agresor european şi care, de la bun început să lipsească convenţia de orice caracter antirusesc. (Titulescu, Nicolae, op. cit. p. 147) Prin pactul propus Germaniei de Titulescu, diplomatul român dorea, în fond, plasarea acesteia pe picior de deplină egalitate cu Franţa, Marea Britanie, Italia şi U.R.S.S. (Ibidem. p. 148) 

Din nou despre „analiza” tendenţioasă a lui Goga
Probabil că subtilităţile respective îi erau străine lui Goga. Politicianul şi poetul încă în vogă cunoştea mai degrabă aspiraţiile cu tendinţe dictatoriale ale lui Carol al II-lea şi îi face un memoriu pe plac, care va duce la orientări noi în politica externă românească, soldate doar în câţiva ani cu ciopârţirea ţării.

Ce îi scria Goga lui Carol al II-lea?
„Trecutul ne învaţă, Sire, mai ales trecutul nostru, că popoarele mici nu-şi pot  permite luxul unui dogmatism rigid în materie de politică externă, că tendinţele lor de autoconservare trebuie să le împingă la un echilibru în jocul de forţe care stăpâneşte faţa vremurilor. Împrejurarea că de la război încoace n-am făcut decât să acceptăm orientările noastre, fără obiecţiuni de care s-ar fi ţinut seama, reţetele lansate de la Quai d’Orsay, ne-au creat de atâtea ori situaţii desfăşurate conform necesităţilor particulare. Am fost o anexă foarte comodă pentru aşa zisul patron care şi-a văzut de-ale lui. În acest timp, toate gesturile de la Bucureşti originea aspiraţiei lor, trecând în conştiinţa publică de la noi şi din străini mai mult ideea unei submisiuni de naţie minoră, decât vrednicia unei solidarităţi conştiente. Ne-am surprins astfel în situaţii foarte nepotrivite cu aspiraţiile noastre; am bruscat bunele raporturi cu Italia după recunoaşterea Basarabiei şi am împins pe Mussolini spre unguri. Ne-am răcit de Polonia contra obligaţiilor fireşti ale aceleiaşi predestinări geografice, am întors spatele Germaniei prin continue provocaţiuni iritante şi, în sfârşit, am ajuns acum în postura ciudată de cvasi-amici ai Rusiei bolşevice, cărora li se cere să încheie cu duşmanul lor străvechi un pact de alianţă militară”.  (Octavian Goga, în George G. Potra, Pro şi contra Titulescu, pp.264-265, Editura Enciclopedică, 2002)

La cele de mai sus, Goga adaugă în scrisoarea sa: „În timp ce la Geneva s-au vânturat grămezi de vorbe de răsunet şi s-au pronunţat sentinţa ceremonioasă în chestiunea inoperantă a „sancţiunilor”, în vreme ce la Montreaux s-a înămolit Conferinţa Strâmtorilor şi amicul meu Titulescu a tras zgomotos la răspundere perfidul Albion, ca să susţie penetrarea rusă în Mediterană, Mussolini cu Hitler au înlăturat mărul de ceartă austriac şi au pregătit platforma cooperării de mâine. Presa franceză e copleşită de stupoare, la Roma şi la Berlin se prăznuieşte alianţa care va strânge laolaltă fascismul şi naţional-socialismul, atrăgând pe aceiaşi orbită Polonia, Austria şi Ungaria, unde se jubiliază astăzi. Nu sunt de felul meu alarmist, dar urmările mi se par grave şi incalculabile”. (Idem  op. cit. Editura Enciclopedică, 2002, pp.264-265)

Uşor se remarcă o serie de acuze grave la toate acţiunile de politică externă ale liderilor români, întreprinse de aceştia timp de 16 ani pe plan extern. De la Take Ionescu la G. Duca şi Titulescu, toate în vederea menţinerii status-quo-lui teritorial. La cele de mai sus nu avem puncte de vedere sau reacţii în memorialistica lui Carol al II-lea, el fiind ocupat cu amoruri, şi nici la scrisoarea ce se doreşte a fi călăuzită de bune intenţii adresată de Goga. În evidenţă ies, în schimb, invectivele veninoase. Păcat că regele şi-a (re)început scrierea Însemnărilor zilnice numai din martie 1937.

Adevăruri grăite de scriitoarea-diplomat Elena Văcărescu
Nu peste mult timp, tot un scriitor – dar un fin şi versat diplomat în acelaşi timp – Elena Văcărescu avea să spună cu aplomb adevărul cel adevărat cu privire la cele petrecute în 1936. Ea a fost capul limpede care a subliniat că Titulescu a fost convins că lucrul cel mai mare şi mai bun ce putea fi făcut era: binele propriei patrii, ale cărei interese diplomatul român le-a slujit pretutindeni pe unde a umblat.

„El (Titulescu) a fost alungat de la Geneva cu bâta pentru că descoperise, sub spinii şi trandafirii Genevei, Germania, Germania umflându-se în fiecare zi până dincolo de margini, în virtutea uimitoarelor privilegii ce-i fuseseră acordate pentru a se dezvolta atât de puternică. Titulescu urmărise  acest proces timp de 18 ani; acestei întreprinderi îi studiase contururile şi îi descoperise ţărmurile. Se poate spune despre el, din acest punct de vedere, că a fost un Columb al ordinei politice a „Noului Continent”. (…) Titulescu vedea Germania dominată de o idee fixă: revizuirea Tratatului de la Versailles. De la Tratatul de la Versailles Germania n-a încetat să protesteze împotriva întregirii României pe care o considera excesivă, şi se arăta foarte severă faţă de capacităţile politice şi administrative ale românilor, faţă de cultura şi faţă de trecutul lor. Simptomele care prevesteau revanşa, pretinsă de Germania şi aliaţii ei, Titulescu le avea pregătită întotdeauna o ureche atentă. Titulescu a semnalat din vreme maşinaţiunea prin care Berlinul dădea de la distanţă lovitura  de târnăcop a Versailles-ului. Titulescu apărea ca un obstacol în ceea ce priveşte politica Germaniei în Balcani (….) Lipsindu-se de Titulescu, de părerile şi contribuţia sa, România a comis un act grav de nerecunoştinţă şi de neprevedere, pentru că Regele era prost instruit sau, mai curând, pentru că era şi prins în reţeaua de aur a afacerilor”. (Elena Văcărescu, extras din conferinţa ţinută la Cannes, la 18 martie 1941, în Potra G. George, op. cit. pp.581-582.)

La politica externă a Berlinului se vor asocia şi alte forţe revizioniste de pe continent, în primul rând Ungaria, Bulgaria, Italia şi Polonia (cea din urmă aliată a României din 3 martie 1921), ca, după 23 august 1939, Sovietele, să facă cunoscutul târg al sferelor de influenţă cu Germania.

În contextul respectiv şi nu numai, se ajunge, în 1940, la dezmembrarea României Mari, punându-se capăt visului de secole al românilor de a trăi în graniţele naturale stabilite la 1 Decembrie 1918 prin voinţa unanimă a întregului popor. Despre „rolul” lui Goga în acest proces să se pronunţe cititorii. Noi vom reveni cu un alt prilej. (Nicolae MAREŞ)