Nicolae MAREŞ. REGINA MARIA – O STEA PE CERUL NOPŢII.

„Se spunea – şi nu erau departe de adevăr cele afirmate – că Ea era adevăratul bărbat al familiei regale române. În cercurile oficiale se ştia foarte bine că în momentul în care armatele germane victorioase, dar puţin numeroase (1917), încercau să impună pacea României, doar ea a declarat că onoarea şi interesul obligau să se lupte până la capăt, că făcuse eforturi supraomeneşti pentru a împiedica tratativele, dar că fusese totuşi nevoită să cedeze în faţa politicienilor români. În Franţa au fost întotdeauna apreciaţi oamenii îndrăzneţi, de orice sex ar fi, ceea ce explică popularitatea reginei Maria încă de la sosirea în ţara noastră. (Generalul Mordaq, şeful Cabinetului Militar al primului ministru al Franţei – 1919).

Despre Regina Maria s-a scris mult, şi totuşi prea puţin, pentru a-i înfăţişa şi, pentru a-i oglindi – la adevărata valoare – personalitatea ei complexă, pline de afecţiune, de dăruire şi dragoste faţă de poporul român, faţă de cauza istorică a naţiunii române. Ea a fost una dintre personalităţile cele mai proeminente, care a înţeles locul României – ca ţară – şi aspiraţiile ei naţionale în toată profunzimea. A fost cap de afiş pe front în războiul balcanic şi în cel de întregire a neamului, mereu alături de soldaţii răniţi în spitalele de campanie; a reprezentat interesele ţării în momente critice, acţionând pentru rezolvarea favorabilă – şi demnă – a problemelor apărute, în ciuda argumentaţiei şubrede a aripii conservatoare, care l-a înconjurat pe Carol şi ulterior pe Ferdinand. Regina Maria a fost cea care a intuit că, situarea Românei de partea Antantei, şi nu a puterilor centrale, va putea asigura – în ciuda oricăror oprelişti – constituirea unui stat naţional românesc unitar. Sunt numeroase aprecierile contemporanilor şi ale posterităţii cu privire la personalitatea şi manifestările sale. Se poate constitui cu uşurinţă – şi mai mult ca sigur se va elabora – un florilegiu cu cele mai nimerite ziceri în ceea ce o priveşte.

Fără seamăn în Europa

În afara istoricului neamului, Nicolae Iorga, printre cei care au cunoscut-o vreme îndelungată şi de aproape, a fost I. G. Duca în calitatea de ministru, inclusiv de externe, de prim-ministru, de om de cultură. Să nu uităm că el se numără printre guvernamentalii care au gestionat cu mare dibăcie treburile culturii şi spiritualităţii româneşti; în acelaşi timp, Duca a participat la principalele evenimente istorice din timpul războiului şi – ulterior –, încât dintr-o asemenea postură, avea să scrie că Regina este strălucitoare, fizic ca şi moral – „încât îţi ea văzul, nimeni nu o poate întrece. Frumoasă, de o frumuseţe încântătoare”. Şi mai departe: „Nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu dânsa. Inteligentă, fermecătoare, plină de talent pentru pictură, pentru călărie, pentru scris” /încă nu cunoscuse sobrul demnitar, şi n-avea cum să cunoască atunci, Jurnalele Reginei. Şi a mai adăugat „cronicarul” Duca: „avea /Regina Maria/conversaţie sclipitoare, vervă, umor, spontaneitate în gândire, originalitate de expresie, curaj – cine n-a văzut-o la Iaşi în mijlocul epidemiilor mergând acolo unde primejdia era mai mare? Dragostea de adevăr de frumos, de bine – nimic nu i-a lipsit. Adăugaţi la aceasta împinsă până la cinism, o hotărâre neşovăielnică, o bunătate izvorâtă dintr-o reală pricepere a naturii omeneşti şi o indulgenţă caracteristică tuturor sufletelor alese”.(I. G. Duca, Memorii, vol. I, Editura Expres, Bucureşti 1992, p. 141 şi în continuare.)

Acesta este tabloul inconfundabil – o icoană am spune azi – lăsat moştenire de contemporanul ei pentru a o cunoaşte mai bine pe Regina nepereche, Maria a României.

Încercarea autorului de a-i găsi şi umbre, nu-i va reuşi. După cum nici altora nu le-a reuşit. Cele mai actuale rămân, şi pentru vremurile de azi, stihurile aparţinând poetului Vasile Militaru, scrise la trecerea la cele veşnice a Reginei, acum peste optzeci de ani (18 iulie 1938): „O stea pe cerul nopţii cade… e parc-o lacrimă de sânge… Prelung plâng clopotele toate… Plângi ţara mea, că ai ce plânge…” (Vasile Militaru, poemul „Regina Maria”, scris şi publicat în iulie 1938, la moartea Reginei Maria.)

Azi, din perspectiva vieţii internaţionale globalizante, când lumea diplomatică s-a feminizat peste măsură, ne putem întreba: Cine putea reprezenta România în acele vremuri grele mai bine decât această STEA? Această mare Doamnă, care avea atributele şi calităţile prezentate mai sus, la care însuşi Ferdinand Întregitorul a mai adăugat: „voinţa, sinceritatea, vitalitatea, veselia”. (Idem, p. 141)

O asemenea personalitate, care a avut un cuvânt hotărâtor în treburile dinlăuntru şi din afară, s-a dovedit a fi salvatoare prin calităţile ei în momentele grele ale negocierii păcii după prima mare conflagraţie, la Paris, la începutul anului 1919. Atunci, Regina Maria s-a dovedit a fi o persoană providenţială ca diplomat în acele vremuri, poate de talia eruditului Nicolae Mişu, care reprezenta România la Londra, şi cu care a intrat într-o relaţie fericită. Şi azi putem afirma că a fost extrem de bine inspirat I.I.C.Brătianu, prezent în capitala Franţei ca principal negociator al Tratatului de Pace, când a cerut sprijin Regelui Ferdinand Întregitorul să o desemneze pe Regina Maria să facă oficiul de a reprezenta Ţara exact în perioada în care piedicile din partea englezilor şi ale francezilor deveniseră insurmontabile. Astfel, şeful guvernului a găsit a fi oportună folosirea relaţiilor de rudenie ale Reginei cu unul dintre „aliaţi”, însuşi Regele Angliei /văr primar/, cel ai cărui trimişi/reprezentanţi/ din capitala Franţei bruiau din plin interesele româneşti şi pe Brătianu personal. Pus în mare încurcătură, fiul fostului prim-ministru, I.C.Brătianu, n-a uitat de obstrucţiunile îndurate de tatăl său şi ministrul său de externe, Mihail Kogălniceanu, la Conferinţa similară de la Berlin din 1878, când Ţările Româneşti au fost trecute prin furcile caudine de liderii marilor puteri /aceleaşi state, de data aceasta cu excepţia Rusiei şi Germaniei/, aceeaşi care au înfăptuit, în împrejurări similare, a doua răpire a Basarabiei.(Stelian Neagoe, Istoria unirii românilor ** De la Cuza Întemeietorul la Ferdinand I Întregitorul, Editura Diogene, Bucureşti 1993, pp. 117- 216.) Şi atunci, ca şi acum, soldaţii români îşi vărsaseră din belşug sângele pentru a înfrânge imperiul otoman, la Griviţa şi la Plevna, marele puteri ajutându-i în schimb pe ruşi să smulgă iarăşi Basarabia din trupul ţării. Dorinţa românilor la Pacea de la Berlin era: „am dat sângele nostru, dar să nu dăm şi pământul nostru!” (Idem. p. 117 şi în continuare.). Şi, vai, cedate au fost părţi din trupul Moldovei. De data aceasta, la Paris, fiul principalului negociator român de odinioară era pus – după patru decenii – într-o situaţie şi mai grea. Să reîntregească ţara. El întâmpina aceleaşi piedici. În asemenea condiţii s-a apelat la „serviciile” Reginei, roata istoriei întorcându-se. Regina a acceptat să plece în Anglia şi în Franţa pentru a salva situaţia României.

Activitatea şi manifestările ulterioare ne arată cât de înţeleaptă a fost hotărârea respectivă. Grăitor e faptul că în momentul în care Regina ajungea la Paris, pe 5 martie 1919, „în drum” spre Londra, unde avea să îşi întâlnească şi fiul, pe prinţul Nicolae, aflat la studii la Eton, multe aveau să se schimbe. Aici, un rege, regele unui imperiu, împreună cu regina o aşteptau pe Maria pe peronul gării. Păcat că istoricii încă nu au prezentat cu rigoarea necesară şi felul în care au primit-o mai întâi francezii. Aceştia au văzut în Regina Maria adevăratul „sol” al României în plină prefacere. Preţiosul volum: „Capitole târzii din viaţa mea – Memorii redescoperite”, tipărit abia în 2009, ne arată cu lux de amănunte acest lucru, dar nici acestea n-au fost încă puse în valoare din plin.(Regina Maria a Românei, „Capitole târzii din viaţa mea – Memorii redescoperite”, Editura Alfa, 2009)

Iată ce consemna Regina în legătură cu primirea de la Paris: „Deşi nu sunt aici în mod oficial, mi-a fost oferită o primire neprevăzută; era o masă densă şi amestecată. Toţi românii mei erau desigur acolo, şi numeroşi demnitari francezi, generali, ofiţeri, mulţi prieteni personali şi atât de multe flori că nu ştiam cum să le mai fac faţă. Publicul mă saluta, iar fotografii mă urmăreau ca un roi de ţânţari. Din momentul în care am pus piciorul pe peron am intrat într-o alertă sălbatică pe care n-o să fiu capabilă s-o scriu vreodată!” Agitaţia respectivă nu se va termina nici în apartamentele de protocol de la renumitul hotel Ritz, unde: „Feţe, feţe şi flori în cantităţi enorme, care aproape mă îngropau, şi toată lumea vorbea, discuta, fiecare dintre ei dorea să-mi spună noutăţile lui, să-mi împărtăşească noutăţile sale speciale, fiecare potrivit punctului său de vedere şi în timpul acestor conversaţii uşa se deschidea continuu şi erau aduse din ce în ce mai mult flori, păduri întregi de liliac, trandafiri, cale, orhidee, irişi, narcise, frezii, violete, încât puteau să facă pentru mulţi ani o expoziţie de flori… Toată lumea roieşte în jurul meu. Sunt tratată ca un fel de eroină şi trebuie să încerc să fiu la înălţimea rolului acesta neaşteptat care mi-a fost încredinţat. Toţi jurnaliştii din lume par a se roti în jurul meu, bâzâie ca nişte roiuri de albine, repezindu-se pe urmele mele… Trec zâmbitoare prin agitaţie, zgomote, confuzie, încercând cât mai bine să-mi menţin calmul şi să nu-mi pierd capul.” (Idem, p. 25 şi în continuare) Ce cadre pentru un film memorabil!

Totul până când apare Brătianu, venit pentru „o discuţie mai lungă”, pentru a-i prezenta starea situaţiei politice, „să-mi explice cu cine trebuie să mă văd, cum trebuie să mă comport, în ce fel pot fi de folos” /…/ Mai departe, în „înnebunitorul şi fermecătorul Paris”, presa, prietenii, vechi şi noi, stau la pândă să o prindă; prin coşmarul acesta de interes şi afecţiune a trecut Regina Maria. Toate acestea în contextul în care atmosfera din jurul României nu era deloc favorabilă ţării. Iar la recepţia dată seara de comunitatea română, un torent constant de oameni, francezi, englezi, americani, ruşi, cunoştinţe din timpul războiului, vin să o vadă. „Exclamaţii de veselie, discuţii, discuţii, discuţii – vai doamne, bietul meu cap!” – se plânge Regina. Obiectivul demersurilor sale se vor concentra însă în a-l convinge pe Clemenceau cu privire la eforturile făcute de România de partea Antantei, din 1916 până la sfârşitul războiului.

Întâlnirea cu Clemenceau

Evenimentul a avut loc la 7 martie. A participat le el şi ministrul plenipotenţiar român la Paris, Victor Antonescu, /în 1936-1937 –ministru de externe, sub Carol al II-lea. NM/. Regina a încercat să îi placă interlocutorului şi chiar i-a plăcut. Surprinde că acesta, „Tigrul”, are ceva din stilul direct al unui soldat şi este „cu certitudine un încăpăţânat”. Din povestirea Reginei rezultă clar că „nu a intrat la convorbiri în rolul de negociator”, pe care, probabil, i-l sugerase Brătianu şi diplomaţii de cea mai bună calitate din preajma sa: Nicolae Mişu, Cretzianu, Antonescu. Instinctiv, ea a îmbrăcat – recunoaşte – un alt rol, acela de a susţine unele din revendicările României şi „de care s-a ţinut ca o lipitoare”, cunoscând „încăpăţânarea” lui Georges Clemenceau, prim-ministru francez şi omul numărul 1 al Conferinţei de Pace. Sub pana ei se află descrierea unei lupte precum cea dintre Mircea şi Baiazid, reconstituind cu măiestrie momentul în care interlocutorul a atacat-o direct, în legătură cu felul în care România a negociat tratativele pentru pace. …„Şi când i-am explicat ce ne-a condus la aceasta şi cum s-a ajuns aici, el s-a uitat feroce în ochii mei: „Ne me racontez pas ces histoires la, vous etiez pour la resistance, vous!” / „Nu-mi spuneţi poveştile astea – chiar dumneavoastră aţi fost pentru rezistenţă, domnia voastră!” Aceasta a fost o lovitură puternică, dar am mărturisit cu deosebit curaj că femeie fiind, „am ţinut cu pasiune la un punct de la acea vreme aflându-mă foarte aproape de evenimente, nu am avut nici un moment din care să văd situaţia ca pe un întreg. Am crezut în victoriile aliaţilor, aşa încât eram gata să mă ţin cu dinţii, dar dacă era o atitudine înţeleaptă era treaba altora să o judece”. Şi a continuat: „Nu am venit să vorbesc despre mine, ci să modific atitudinea faţă de România, şi asta însemna să mă lupt, aşa după cum am luptat în bătăliile din timpul anilor tragici de război. Din nefericire nu pot scrie toată conversaţia noastră, sunt foarte presată de timp. Nu pot spune cum am ajuns să-l conving, dar ştiu că nu l-am plictisit; doar ce m-am ridicat să plec pentru a nu-i răpi timpul preţios, atunci fără înduplecare mi-a făcut semn să stau jos: „Am destul timp pentru dumneavoastră; nu vă precipitaţi, vorbiţi răspicat, îmi place aşa!” Nu ştiu dacă am atins vreo coardă sensibilă a inimii sale, dar faţa mea i-a adus o imagine plăcută despre România, zâmbetul meu fiind mult mai convingător decât dezbaterile politice obositoare. Mi-a fost confirmat sentimentul lui de simpatie prin ceea ce i-a spus mai târziu lui Antonescu: O regină ca a Voastră poate fi primită numai cu onoruri militare, cu Mareşalul Foch în frunte! „Am plecat în sunetul muzicii Marseillaise, aerul fiind umplut de praf auriu”.

La acea dată, nu ştiu ce diplomat ar fi putut face faţă unei asemenea înfruntări cu Clemenceau în plină glorie. Regina României pur şi simplu şi-a dezarmat interlocutorul.

Mai departe, a urmat vizita la preşedintele Raymond Poincare, care s-a încheiat cu trecerea în revistă a gărzii de onoare. Era pentru prima oară când Franţa republicană a oferit unui suveran această cinste. Mai mult, la plecarea spre Londra, preşedintele Franţei împreună cu soţia au condus-o la gară! Înainte de a părăsi Parisul, însoţită fiind de un colonel francez, Regina Maria a dus cantităţile mari de flori primite la mormintele ostaşilor francezi morţi la datorie, prilej de-a consemna în Jurnal priveliştea îngrozitoare a Franţei, care i-a frânt inima. A fost un gest care i-a făcut reîntoarcerea de la Londra şi mai triumfală. Abia acum avea să audă de la Brătianu că atât Clemenceau cât şi Lloyd George şi-au schimbat atitudinea faţă de România. Şi câtă onestitate din partea Reginei care a ţinut să păstreze cât mai mult legătura cu ministrul plenipotenţiar Nicolae Mişu, un diplomat de-o infinită modestie, „extraordinar de inteligent şi de învăţat, care vorbea paisprezece limbi străine. El niciodată nu s-a pus înaintea altora, fiind omul cel mai altruist pe care l-am întâlnit vreodată. Fiind un filosof, el era deasupra pasiunii de partid, nu-i păsa nici de onorurile personale şi nici de recompense, cu greu accepta chiar recunoaşterea sa. Dar inima lui era în locul potrivit, iar consideraţia noastră reciprocă devenea mai puternică cu fiecare zi”.(Regina Maria..op cit. p. 64.) Este IMNUL pe care Regina-diplomat îl aduce diplomatului de carieră întâlnit în acest periplu. Nu cunoaştem să mai fi făcut asemenea compliment altui slujbaş în acest rang, cu toate că a cunoscut mulţi: străini şi români. (Idem. pp. 206 şi în continuare: Sir Hugh, ministru Angliei, Familia Kenedy /cu care nu şi-a pierdut urma, după plecarea ei de la Bucureşti, contele şi Fritz Larisch, contele Lago, Rubido Zichy, colonelul Rozwadowski /polonez de origină/, baronul Gall, Otto Czernin, care va ajunge ministru de externe al Imperiului austro-ungar, etc., toate figuri strălucite în istoria diplomaţiei.)

Despre întâlnirea avută cu Woodrow Wilson şi soţia sa, la întoarcere la Paris, la fel cu ministrul de externe polonez, pianistul Ignacy Paderewski, am amintit în eseurile mele publicate în „România literară” şi „NY-Magazin”. Ne vom opri cu un alt prilej asupra demersurilor diplomatice de la Londra, pagini de istorie unice pentru vremurile sale, pe care nici un cap încoronat nu le-a evocat.  (Din „ESEURI” vol. VII)