Nicolae Malaxa – unul dintre cei mai importanţi industriaşi ai României interbelice

Nicolae Malaxa, unul dintre cei mai importanţi industriaşi ai României interbelice, s-a născut la data de 10/23 decembrie 1884 în oraşul Huşi, jud.Vaslui, într-o familie de aromâni stabiliţi în localitate în jurul anului 1818. Urmează Colegiul „Gheorghe Roşca Codreanu”  din Bârlad. Face studii superioare în domeniul ingineriei la Universitatea Politehnică din Karlsruher. La vârsta de 37 de ani, fiind deja inginer cu experienţă şi un abil om de afaceri, înfiinţează un atelier pentru fabricare de material rulant la periferia Bucureştiului; se reparau locomotive şi vagoane de cale ferată. Patru ani mai târziu, Malaxa beneficiază de prevederile unei noi legi ce încurajează dezvoltarea industriei naţionale. În acelaşi an 1925 semnează un contract cu societatea Căile Ferate Române, pentru fabricarea unor locomotive de concepţie românească. Beneficiind de un avans din partea  CFR şi cu credite bancare, Malaxa a utilat uzina construită în perioada 1923-1927 cu maşini-unelte cumpărate din Germania, devenind astfel cea mai performantă fabrică de material rulant din Europa. Angajează muncitori germani calificaţi care aveau contract determinat, atât pentru pornirea fabricării locomotivelor, cât şi pentru instruirea muncitorilor români. În mai puţin de un an, fabrica a devenit operaţională, astfel că, în anul 1928, pe porţile ei a ieşit prima locomotivă cu abur, care purta numele constructorului român. Anii de până la începerea celui de Al Doilea Război Mondial au adus un mare succes uzinei „Malaxa”, aceasta fiind cunoscută şi apreciată în întreagă lume. Nicolae Malaxa a dus industria românească la următorul nivel.

Din anul 1931, fabrica de locomotive „Malaxa” a început fabricarea de automotoare echipate cu motoare Diesel tip Ganz şi transmisii Mylius cu patru şi cinci trepte. În paralel cu producţia şi reparaţia locomotivelor s-a trecut şi la fabricarea unui sistem de frână (sub licenţă Knorr) şi a distribuitorului de aer. Între anii 1932-1934, savantul George Constantinescu a folosit principiul sonicităţii la invenţia sa „Convertorul sonic de cuplu”, aplicat cu succes la locomotivele şi automotoarele produse la uzinele „Malaxa”. În anul 1933, în plină criză economică mondială, uzina „Malaxa” livra locomotiva cu numărul 100. În anul 1936 s-a realizat prototipul primei locomotive Diesel de concepţie românească, care a intrat în fabricaţie de serie, livrându-se către CFR, în anul 1938, primul lot de 28 locomotive. Din anul 1939, uzinele „Malaxa” au fost în măsură să construiască toate categoriile şi tipurile de locomotive (seriile 50.100, 230.0, 142.000). Locomotivele din seria 151.001 de concepţie românească erau dintre cele mai puternice din Europa la acea vreme şi au avut un succes comercial răsunător. Datorită succesului dobândit în construcţia de locomotive la Uzinele Reşiţa şi „Malaxa”, începând din anul 1930, în România nu s-a mai importat nicio locomotivă. În paralel cu producţia de locomotive, Nicolae Malaxa construieşte Fabrica de ţevi din oţel fără sudură (uzina „Republica”), aplicând pentru prima dată pe continent procedeul american de laminare „Stiefel”. Între anii 1937-1938, Malaxa a construit, în incinta „Fabricii de material rulant”, „Fabrica de muniţii de artilerie şi armament”. Uzinele „Malaxa” au produs, pe baza unui plan general de apărare a ţării, muniţie de artilerie, armament şi tanchete proiectate după o concepţie românească. În numai 12 ani (1928-1939), uzinele Malaxa au evoluat dintr-un atelier de reparat material rulant până la dimensiunile unui concern industrial de primă mărime în Europa. Uzina organizată de Malaxa, după planurile proprii, era astfel concepută încât putea să-şi schimbe rapid producţia industrială de serie, realizându-se astfel capacităţi pentru producţia de echipamente industriale, utilaje pentru industria chimică, petrolieră şi altele. La sfârşitul anilor ‘30, din concernul Malaxa făceau parte, printre altele, uzinele „Republica”, „Faur”, „Tohan” Zărneşti şi Magazinele Unite de Fierărie din Galaţi.

Malaxa a iniţiat şi implementat în România industriile: aparataj pentru material rulant (1939-1943); motoare  Diesel (1935); transmisii mecanice pentru automotoare, inclusiv sisteme de comandă (1936-1937); tuburi de oţel fără sudură (1937; locomotive Diesel pentru CFR (1938); aparatură optică (1938). În anul 1937, la Belgrad, şi apoi în anul 1940, la Milano, Malaxa prezenta cele mai noi tipuri de automotoare româneşti, competitive pe plan european, deşi această industrie fusese înfiinţată abia în anul 1934. Nicolae Malaxa s-a îngrijit şi de problemele sociale ale muncitorilor, asigurându-le salarii mai mari decât în alte uzine, asistenţă socială şi medicală, echipamente de lucru şi masă la cantină. La construcţia uzinelor „Malaxa”, l-a luat drept colaborator pe arhitectul Horia Creangă, astfel că uzinele construite de Malaxa reprezintă o contribuţie importantă la aplicarea arhitecturii moderne în domeniul construcţiilor industriale. În anul 1945, a fost fabricat la Reşiţa un automobil românesc cu numele „Malaxa”. De asemenea, Malaxa a fost acţionar şi la uzinele „Astra” Arad, „Unio” Satu Mare, IOR Bucureşti (Industria Optică Română), Uzinele şi Domeniile de Fier Reşiţa (UDR).

Istoricul Ioan Scurtu susţine că Guvernul i-a acordat lui Malaxa credite de stat, avansându-i capitalul, iar apoi cumpărându-i producţia solicitată, asigurând producătorului profituri substanţiale. Astfel, pentru uzinele „Malaxa” din Bucureşti au fost ani în care 98% din producţie era livrată către stat, profiturile obţinute atingând rate între 300% şi 1 000%. Comenzile de stat se datorau bunelor relaţii menţinute de Malaxa cu Casa Regală (în special cu regele Carol al II-lea), iar o parte din profituri se întorceau la rege sub formă de donaţii şi acţiuni. Constantin Argetoianu a afirmat (conform aceluiaşi istoric citat) că Nicolae Malaxa „şi-a constituit un fond de rulment al corupţiei”. Argetoianu îl citează pe Nicolae Malaxa care în momentul în care i-a înmânat regelui Carol al II-lea o servietă cu 100 milioane de lei, ar fi declarat: „Majestate, industria grea vă este profund recunoscătoare pentru tot ce aţi făcut şi vă rugăm să primiţi această sută de milioane de lei ca o modestă contribuţie pentru operele de asistenţă ale Palatului”.

Niculae Malaxa a subvenţionat timp de mai mulţi ani Societatea Scriitorilor Români şi publicarea unor opere originale şi a sprijinit direct editarea monumentalei lucrări „Enciclopedia României”. De asemenea, a ajutat numeroşi tineri talentaţi, deveniţi ulterior oameni de ştiinţă recunoscuţi pe plan internaţional, cărora le-a dat burse de studii sau pe care i-a recomandat unor savanţi şi oameni de cultură din Europa.

 Nicolae Malaxa şi-a exprimat crezul politic cu prilejul semnării la 16 noiembrie 1938 a actului de constituire al sediului AGIR: „Marile biruinţi române, în războaie şi înfăptuiri obşteşti, îşi aflau simbol şi legământ cu generaţiile urmaşe, în ziduri ce stau mărturie veacurilor. Pe linia acestei tradiţii străbune, încercăm şi noi astăzi – fără de trufie – să ridicăm această casă, la temelia căreia punem credinţa în izbânda şi mai departe a puterilor vii ale ţării noastre, de a-şi alcătui şi dezvolta o industrie proprie, care să fie şi să rămână a neamului românesc”. Malaxa a fost simpatizant al mişcării legionare şi finanţator al aproape tuturor partidelor politice, inclusiv al Gărzii de Fier şi al Partidului Comunist Român. Malaxa s-a bucurat de prietenia filosofului Nae Ionescu, reuşind prin intermediul acestuia să-şi facă relaţii în mediul legionar şi să se apropie de cercurile politice germane. Cu prilejul unei vizite în Germania nazistă, filosoful român Nae Ionescu a primit mandat de la Malaxa să negocieze un import de minereu de fier, tranzacţie încheiată în condiţii avantajoase pentru industriaşul român. Pentru această intermediere, Malaxa i-a achitat filozofului Nae Ionescu integral casa de la Băneasa, unde acesta din urmă a murit la 15 martie 1940. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, în mai 1941, Malaxa a fost acuzat de colaborare cu legionarii şi în consecinţă i-au fost sechestrate uzinele. Ca urmare a raidurilor de bombardament efectuate de aviaţia anglo-americană înainte de 23 august 1944 în zona Capitalei, conducerea uzinei „Malaxa” a luat decizia de a muta în spatele frontului o parte din atelierele Fabricii de muniţii de artilerie şi armament, mai precis în împrejurimile Haltei CFR Sibiel, lângă pădurea Bărcul Roşu. În momentul arestării lui Ion Antonescu din 23 august 1944, construcţia halelor de producţie fusese aproape terminată, producţia urmând să înceapă. Malaxa a câştigat ulterior şi favorurile regimului comunist, după intrarea României sub controlul acestuia, simpatia comuniştilor faţă de el provenind din faptul că fusese persecutat de regimul antonescian. Mulţumită acestui sprijin, a fost în măsură să transfere sute de milioane de dolari în bănci americane.

La naţionalizarea industriei, 11 iunie 1948, i-au fost etatizate proprietăţile: uzinele „Malaxa” au fost redenumite „Uzinele 23 August” (după decembrie 1989 devenind societatea „Faur” SA). Pe Malaxa, guvernul comunist l-a menţinut în calitate de consultant specialist. În 1948, a făcut parte dintr-o delegaţie comercială la Viena şi nu s-a mai întors în România, emigrând apoi în Statele Unite şi stabilindu-se în oraşul New York.

Malaxa a fost condamnat la moarte în contumacie de regimul comunist pentru crime de război, întrucât producţia de armament din timpul războiului a fost considerată în folosul agresiunii împotriva URSS. A mai fost acuzat de cooperare cu legionarii. Malaxa a cerut drept de rezidenţă permanentă în SUA. La scurt timp, obţine cetăţenia americană şi începe noi afaceri, dar fără a mai avea succesul de dinainte de război, în lipsa comenzilor de la stat. În anul 1951, Malaxa a înfiinţat compania Western Tube (în oraşul natal al lui Nixon), care însă nu a produs niciodată nimic. Nicolae Malaxa a decedat în anul 1965, în New Jersey (S.U.A.). Malaxa a fost caracterizat de un fost colaborator astfel: „A fost omul şi inginerul care a avut cutezanţa, priceperea şi simţirea patriotică să demonstreze lumii vocaţia industrială a românilor pe care străinii îi considerau sau îi vedeau a fi numai plugari şi păstori”.

Fiica lui Nicolae Malaxa, Irina Malaxa, s-a căsătorit în anul 1946 cu savantul George Emil Palade, singurul român care a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină (1974). Cei doi tineri au plecat în acelaşi an în Statele Unite ale Americii, unde George Emil Palade urma să-şi continue studiile. Cei doi au rămas pe pământ american, având doi copii, o fată, Georgia, şi un băiat, Philip. După căderea regimului comunist, nepoţii lui Nicolae Malaxa, Georgia Palade Van Dusen, Philip Palade şi Loreen Ellen Malaxa (soţia unui nepot decedat) – toţi locuind în SUA- au solicitat statului român titluri de peste 310 milioane de dolari la Fondul de despăgubiri „Proprietatea”, în schimbul tuturor proprietăţilor confiscate. ANRP le-a înmânat în septembrie 2006 titluri de despăgubire, care vor fi ulterior transformate în acţiuni la Fondul „Proprietatea”, în valoare cumulată de 1.080 miliarde de lei (360 milioane dolari).

Cu toate că există şi păreri mai puţin pozitive asupra acestui industriaş, nu putem uita că Nicolae Malaxa a fost un susţinător al învăţământului, dezvoltând şcoli şi biblioteci, susţinător al ştiinţei, literaturii şi artei. Este cunoscut pentru ajutorul acordat tinerilor talentaţi, deveniţi ulterior oameni de ştiinţă recunoscuţi pe plan internaţional, cărora le-a dat burse de studii sau pe care i-a recomandat unor savanţi şi oameni de cultură din Europa. (George V. GRIGORE)

Surse: wikipedia.org; fundatia.ccuro; Revista Bilanţ nr.26/noiembrie 2006 – „Oamenii din spatele primei industrializări româneşti”; „Nicolae Malaxa - personalitate a Huşilor”; „Nicolae Malaxa, un industriaş vizionar”, 11 august 2005, Anca Vlada, Curierul Naţional; „Măreţie şi decădere”, 12 iunie 2006, Cristina Vohn, Jurnalul Naţional, accesat la 3 iulie 2012; „Malaxa şi Ausnit primesc ca despăgubire titluri Proprietatea”, 4 oct 2006, adevarul.ro, accesat la 31 octombrie 2010; F. Veiga – „Istoria Gărzii de Fier 1919-1941 - Mistica ultranaţionalismului”, Editura Humanitas, 1993.