Nicolae IORGA – veritabil istoric literar şi comparatist

Marele istoric şi creator român nu numai că a cunoscut foarte bine istoria şi cultura poloneză, dar încă din copilărie a manifestat dragoste şi preţuire deosebită faţă de vecinii noştri din nord-vest. Istoricul, academicianul, literatul a fost cel care a cultivat şi a militat ca nimeni altul pentru stabilirea de relaţii de cunoaştere şi de conlucrare cât mai bune între cele două ţări şi popoare, între culturile lor. (Nicolae Mareş, „Raporturi româno-polone de-a lungul secolelor”, pp. 276-333, ediţia a II-a adăugită şi revizuită, Editura „TipoMoldova”, Iaşi, 2016.)

Nu întâmplător, la începutul anilor ʼ20, academicianul l-a trimis pe promiţătorul istoric P. P. Panaitescu ca lector de Limbă română la Universitatea din Cracovia. Discipolul apropiat al lui Iorga, acesta „a defrişat” pur şi simplu arhivele poloneze din vechea capitală a Jagiellonilor (Cf. lucrarea de doctorat „Influenţă polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin”, „Cultura Naţională”, Bucureşti, 1925, dedicată prof. Stanisław Wędkiewicz. )

În România, oratorul a amintit mai rar, însă, în Polonia, de fiecare dată, când a avut prilejul, a menţionat că primul său profesor de istorie, pe vremea cât a frecventat cursurile gimnaziale la Botoşani, i-a fost un dascăl revoluţionar polonez, unul dintre cei care participase la răscoala militară de la 1863, denumită „insurecţia din ianuarie” sau „powstanie styczniowe”. Tokarski îl chema. Se refugiase în Moldova împreună cu mulţi alţi polonezi pentru a trăi şi munci alături de români. Acel profesor de gimnaziu străbătuse acelaşi drum bătătorit cu multe decenii în urmă şi de înaintaşii săi, începând cu secolul al XVIII-lea, de pe vremea în care pe meleagurile poloneze mai era încă la modă chemarea: Kto kocha ojczyznę niech jedzie na Wołoszczyznę! (Cine îşi iubeşte patria să fugă în Valahia!). „Pentru libertatea voastră şi a noastră”.

Nu ştiu dacă marele istoric de mai târziu a cunoscut această butadă rimată, care intrase până şi în paremiologia poloneză, şi în care Moldova şi Muntenia împreună figurau ca ţinte salvatoare în faţa opresorilor Poloniei, mai ales ale muscalilor. Pentru că, împilătorii nu erau nimeni alţii decât ruşii, prusacii sau austriecii, toţi la un loc înfrăţiţi pentru a nu pierde prada frăgezită la 1772, 1793 şi 1795. De mare nevoie au părăsit polonezii meleagurile natale pentru a se instrui în Apus şi a reveni mai bine căliţi şi pregătiţi pentru eliberarea ţării lor.

În chinurile şi în mintea reprezentaţilor Marii emigraţii poloneze de pretutindeni, Mickiewicz, Lelewel, Czartoryski etc., s-a născut ideea de a lupta pentru dezrobirea ţării lor şi a altor naţiuni care se ridicau pentru eliberarea de sub opresiune străină. Paşoptiştii români de la polonezi au învăţat ce înseamnă şi cum să aplice chemarea: „Pentru libertatea voastră şi a noastră” – înfrăţindu-se pe baricadele revoluţiei de la 1846 şi de la 1848 pentru realizarea acestui deziderat. Un istoric de seamă englez, Norman Davies, i-a găsit Patriei acestor revoluţionari polonezi denumirea de „Teren de joacă al lui Dumnezeu” (A leading English historian of Welsh descent, noted for his publications on the history of Europe, Poland, and the United Kingdom.).

Românii n-au îndrăznit atât de mult cât au visat şi au dorit aceştia: paşoptiştii doreau să vadă în ei un aliat împotriva subjugării comune: ruse şi austriece. Bălcescu a încercat cu obstinaţie să îi atragă de partea sa pe revoluţionarii polonezi, inclusiv împotriva exploatării crude ungureşti, încercând a-i apropia în 1849 pe Bem şi Dembinski pentru a sprijini cauza românităţii. (Apud – „Documenta Romaniae Historica” (B. Ţara Românească, vol. 1:1247-1500 sau la M. Costăchescu, „Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare”, I- II).

Privind mai atent în urmă constatăm că primul dascăl de istorie al lui Iorga a fost acel luptător care i-a insuflat o dragoste aparte faţă de ţara sa şi de trecutul polonez. Când zorii eliberării Poloniei au apărut spre sfârşitul Primului Război Mondial, chiar dacă păreau a fi destul de nebuloşi, Iorga a scris şi a publicat în „Neamul Românesc” cel mai frumos imn la adresa steagului polonez (alb roşu), înălţat de militarii polonezi chemaţi la arme sub comandă ţaristă şi care se aflau printre trupele ruseşti staţionate la Galaţi. Nu există un text similar, atât de înflăcărat, în publicistica altor ţări ( Cf. Nicolae Iorga – „Neamul Românesc” – 2017)

Un veritabil imn la adresa steagului polonez şi al bărbăţiei poloneze în lupte: „La Galaţi s-a ridicat steagul polon, al vulturului alb care a biruit de atâtea ori crucea de pradă a Teutonilor şi a păzit Răsăritul întreg – şi cel rusesc şi cel românesc – de cucerirea germană. El a fâlfâit mândru şi liber, aclamat cu entuziasm de nobilii soldaţi în arme cu ochii plini de lacrimi la vedenia ţării lor ieşite din mormânt. Şi a găsit de la început un tovarăş în steagul României, care şi el s-a zbătut şi zbate încă pe atâtea câmpuri de mucenicie ale poporului înfăţişat de dânsul. Unul lângă altul în frăţească apropiere, ele ne-au anunţat nouă o garanţie de viitor pentru poporul nostru chinuit şi sacrificat: un vecin de care ne leagă atâtea tradiţii mai vechi, pe lângă elemente esenţiale în sufletul însuşi al acestor două naţiuni, de o gingaşă simţire, de o pornire devotată către ideal, de un adânc despreţ faţă de sila copleşitoare a materiei brute. Acest steag polon noi îl cunoaştem. El a fost multă vreme ascuns în casele noastre, atunci când, la capătul unei revoluţii nenorocite, el era urmărit împreună cu ultimele rămăşiţe sângerate ale apărătorilor săi, cărora noi li-am deschis larg, cu tot riscul nostru, ce nu era mic, porţile unei frăţeşti ospitalităţi. Între patru pereţi româneşti a stat el, păzit cu sfinţenie pentru ziua cea mare care trebuia să vie, şi o ştiu Polonii cari în muzeul din Sviţera au între chipurile luptătorilor şi martirilor lor şi chipul ocrotitor dezinteresat al lui Cuza-Vodă”.

Iorga despre Eminescu la Universitatea Jagiellonă

În noul context istoric de după Marea Unire şi de redobândire a independenţei de stat de către Polonia, Nicolae Iorga va stabili relaţii de colaborare ştiinţifică româno-polone dintre cele mai rodnice, iar rezultatele eforturilor depuse în această direcţie nu au încetat să vină. Pentru prestigiul de care se bucura în lume, în 1923, istoricul român avea să fie ales printre membrii de onoare ai Academiei de Ştiinţă de la Cracovia. Academicianul român va fi invitat al statului polonez în iunie 1924 pentru a i se înmâna înalta distincţie. Cunoscutul orator a ţinut sub cupola vechii Universităţi Jagiellone trei conferinţe. Una, despre artişti italieni în Ţările Române şi în Polonia, a doua, despre viaţa şi creaţia lui Mihai Eminescu, a treia, despre România cu prezentarea de pe diapozitive a unor imagini color autochrome. În „Memorii” va consemna lapidar: „Foarte mult public, foarte înţelegător şi călduros.”

Nu se cunoaşte conţinutul exact al niciuneia dintre alocuţiuni. Curioşi am fi dacă o fi expus oare vreuna din tezele sale cu privire la Eminescu ca: „expresia integrală a sufletului românesc”, sau pe cea cu privire la realizarea „celei mai vaste sinteze făcută de vreun suflet de român”?

Peste un an, eruditul de la Vălenii de Munte va publica, în colecţia „Biblioteca pentru toţi”, însemnările sale din această călătorie, sub titlul „Note polone” – un volum cordial sub forma unor însemnări şi reportaje despre ceea ce însemna Polonia renăscută. În cărţile de memorialistică găsim evocarea despre întâlnirea avută cu mareşalul Poloniei, Józef Piłsudski, în conacul Milusin de la Sulejówek. Toate capitole de istorie… de istorie cordială.

O întâmplare fericită a făcut apoi ca unul dintre poeţii de seamă din perioada interbelică, transilvăneanul patriot Aron Cotruş, să ajungă ataşat de presă la Varşovia, exact în perioada în care Iorga deţinea funcţia de prim-ministru. Împreună cu confratele său polonez, Emil Zegadłowicz, cei doi au convenit transpunerea în polonă a liricii româneşti, aşa că, după apariţia primei antologii de poezie românească: „Teme româneşti”, apărută în 1931, şi a poemului „Împărat şi proletar”, ediţie bibliofilă, tipărită în 1932, dedicată „Marelui voievod al sufletului naţional românesc, savantului, filosofului, poetului, cârmuitorului corăbiei Statului”, lider pe care Zegadłowicz îl cunoscuse cu un an mai înainte, la Cursurile Universităţii de vară de la Vălenii de Munte.

„Inedit” – primele poeme eminesciene în limba lui Mickiewicz, prefaţate de Iorga.

În iunie 1933, graţie eforturilor scriitorului şi traducătorului polonez Emil Zegadłowicz, apare al treilea florilegiu. Acesta conţinea 26 dintre cele mai importante poeme din creaţia eminesciană, 23 dintre ele văzând pentru prima dată lumina tiparului în polonă. Nu excludem posibilitatea ca la Vălenii de Munte, pe Valea Teleajenului, să se fi născut ideea ca volumul să fie prefaţat de istoricul, savantul, poetul şi dramaturgul român. Din conţinutul florilegiului făceau parte poemele: „Że umrzeć mam” („Odă”), „Ponad szczytami” („Peste vârfuri”), „Las” („Ce te legeni, codrule” ), „Diana” („Diana”), „Do gwiazdy” („La steaua…”), „Przez fale, przez zawieje” („Dintre sute de catarge”), „Jutrem życia dzień się zwiększa” („Cu mâine zilele ţi-adaogi”), „Północ” („Se bate miezul nopţii”), „Testament” („Mai am un singur dor”), „Kamadewa” („Kamadewa”), „Wszystie ptaki w borze” („La mijloc de codru des”), „Jezioro” („Lacul”), „Jaskółki” („De ce nu-mi vii”), „Gdy gałąź w okno me uderzy” („Şi dacă…”), „Uliczka” („Pe aceeaşi ulicioară”), „Jak? – Co?” („De-or trece anii…”), „Rozłączenie” („Despărţire”), „Daleko…” („Departe sunt de tine”), „Sonet pierwszy” („Sunt ani la mijloc”), „Sonet drugi” („Când însuşi glasul”), „Gwiazda wieczorna” („Luceafărul”), „Cesarz i proletariusz” („Împărat şi proletar”), „List pierwszy” („Scrisoarea I”), „List drugi” („Scrisoarea a II-a), „List trzeci” („Scrisoarea a III-a”), „Modlitwa Daka” („Rugăciunea unui dac”), toate în transpunerea de mare har a poetului wadowicean ( Michail Eminescu, Wybór poezyj i poematów, w przekładzie Emila Zegadłowicza, Warszawa, 1933.

Cât de mare a fost surpriza produsă printre criticii literari şi asupra cititorului polonez reproduc doar câteva cuvinte dintr-o recenzie apărută într-un cotidian varşovian, semnată de St. Szpotański, şi în care se spune: „traducerea din Eminescu îl aşează pe Zegadłowicz pe treapta cea mai înaltă a valorii poetice”. Prefaţa trimisă de premierul român spre publicare lui Emil Zegadłowicz, prin Aron Cotruş, a apărut alături de „Nirvana” lui Caragiale. Predoslovia a fost redactată de Nicolae Iorga, în limba franceză, având conţinutul olograf. Iată textul nepublicat în România până în prezent, în transpunerea de azi a scriitoarei Elena Dan:

„Publicul polonez va aprecia mai mult decât oricare altul spiritul care animă poezia lui Mihai Eminescu. Ca şi marii romantici ai Poloniei, poetul moldovean, născut la hotarele Bucovinei, într-o regiune unde numărul refugiaţilor ultimei revoluţii poloneze era destul de mare, este un pasionat al tainelor de dincolo de viaţă. Ca şi ei, el sondează în necunoscutul traversat de razele visului nostru fără de speranţă. Ca şi ei, poetul găseşte mereu în adâncul lucrurilor ceva din sufletul lui cuprins de o iubire pe care lumea nu i-o putea da şi a cărei urmărire înflăcărată nu dorea s-o abandoneze. Ca şi ei, care au făcut cunoscute lumii adâncurile sufletului polonez, el simte nevoia de a trăi dincolo de spaţii şi de secole: de la Egiptul misterios la suburbiile revoltei pariziene, de la Aralzii stepei barbare la Călin, care se întoarce la cea pe care o abandonase într-un sat al unei Moldove de dincolo de timp. Ca toţi cei care, în Polonia, s-au arătat mândri de un trecut de lupte şi victorii, şi lui îi place să celebreze zăngănitul lăncilor în războaiele purtate de Mircea cel Bătrân contra turcilor, în secolul al XIV-lea, iar un poem care a rămas neterminat glorifică chipul legendar al întemeietorului ţării moldovene. Nu ne simţim oare în plină mistică poloneză când eroii romanului său „Sărmanul Dionis” trec prin metamorfozele unui Faust fără consoartă, în desfăşurarea visului său nesăbuit? Naţiunile se apropie unele de altele prin truda celor de jos şi prin elanul spiritelor creatoare. Eminescu are, fără îndoială, partea sa de contribuţie la această comuniune de suflet între polonezi şi români, comuniune pe care o vor fi visat strămoşii noştri, care s-au întâlnit nu o dată ca tovarăşi în frumoasa luptă pentru creştinătate. N. Iorga”

Observăm cum, în câteva fraze dense, Iorga a făcut ceva mai mult decât o evocare a liricii eminesciene; el a realizat o incursiune istorică plină de aluzii evidente pentru polonezi, a dat şi o veritabilă lecţie de comparatistică literară pe care puţini critici ai acelor timpuri ar fi putut să o facă atât de exact şi de competent. (Azi, nici nu mai vorbesc!)

Compară poetul Iorga spiritul eminescian cu cel al marilor romantici polonezi, subliniind că aceştia „sondează în necunoscutul traversat de razele visului nostru fără de speranţă”. Şi găseşte: „în adâncul lucrurilor ceva din sufletul lui cuprins de o iubire pe care lumea nu i-o putea da şi a cărei urmărire înflăcărată nu dorea s-o abandoneze”. Mai evidenţiază savantul că Eminescul românilor, la fel ca poeţii polonezi, care au înfăţişat atât de măiestrit pentru lumi largi adâncurile sufletului polonez şi autorul „Luceafărului”, „Odei” sau „Glosei” a simţit nevoia de a: „trăi dincolo de spaţii şi de secole: de la Egiptul misterios la suburbiile revoltei pariziene, de la Aralzii stepei barbare la Călin, care se întoarce la cea pe care o abandonase într-un sat al unei Moldove de dincolo de timp”. Iată cum n-a uitat Iorga de apariţia din anul precedent a poemului „Împărat şi proletar”; amintind că poeţii polonezi au ilustrat trecutul glorios al înaintaşilor, remarcând că şi lui Eminescu i-a plăcut, la fel: „să celebreze zăngănitul lăncilor în războaiele purtate de Mircea cel Bătrân contra turcilor, în secolul al XIV-lea”. Evidentă aluzie la „Scrisoarea a III-a” – probabil remarcată de prefaţator în cuprinsul florilegiului alcătuit de Zegadłowicz.

Autorul a 1003 cărţi şi a peste zece mii de contribuţii din istoria şi cultura universală, scriitorul enciclopedist aminteşte, precum marele cronicar Jan Długosz cu şase veacuri în urmă, că strămoşii noştri „s-au întâlnit” nu o dată „ca tovarăşi în frumoasa luptă pentru creştinătate”.

Vorbea, de această dată, Iorga, un istoric al religiilor sau un contemporan al nostru din mileniul al III-lea?

Nicolae MARES (PhD.)
Scriitor – publicist