Nicolae Iorga şi magia bunei vecinătăţi

Nicolae Iorga (1871-1940), membru titular al Academiei Române şi preşedinte al Secţiunii de Istorie (1924-1927), este o personalitate emblematică a vieţii româneşti. Istoric fără egal şi teoretician al acestei discipline, profesor de înalt prestigiu, traducător, scriitor cu opere reprezentative în toate genurile literare, jurnalist, editor, redactor, diplomat şi om politic, Iorga a contribuit în mod decisiv la consolidarea unităţii culturale a românilor de pretutindeni.

Se cuvine a reaminti cuvintele preşedintelui Academiei Române, Constantin Rădulescu-Motru, care în discursul său funebru din 1940, la trecerea în eternitate a lui Nicolae Iorga, îl definea pe acesta drept „o figură de legendă … care va câştiga în grandoare cu cât timpul va trece”.

Grandoarea actuală a lui Nicolae Iorga este convingător ilustrată de recent apărutul volum semnat de Nicolae Mareş sub titlul Nicolae Iorga şi Polonia. Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”.

Rod al unei îndelungate cercetări, această lucrare înmănunchează în 226 de pagini un capitol esenţial din activitatea marelui savant român pusă în slujba cooperării şi prieteniei dintre popoarele român şi polonez.

Însăşi menţionarea titlurilor unor capitole şi secţiuni din această carte, divizată în patru substanţiale părţi, stă mărturie convingătoare a bogăţiei de idei şi analize generate de o documentare de excepţie asupra muncii neobosite a lui Nicolae Iorga consacrate relaţiilor româno-poloneze din cele mai vechi timpuri şi până la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial.

Iată câteva exemple sugestive şi edificatoare de titluri: Steagul polon – cel păzit cu sfinţenie în România – proslăvit de Iorga, atunci când Polonia era ştearsă de pe hartă; Iorga în faţa teribilei fatalităţi poloneze din 1939; O prietenie moldavă sinceră faţă de simpaticii polonezi, năpăstuiţi de soartă, ajunşi pe meleagurile româneşti; Ministrul de Externe polonez, Beck – în rolul de conciliator sau mediator – între Ungaria şi România; Vizita lui Horthy în Polonia – prima încercare de „dislocare a Micii Înţelegeri”; România era îndemnată de polonezi „să cumpere Ungaria pe cheltuiala Cehoslovaciei” – acceptând a le fi ferită ungurilor Ucraina Subcarpatica; Nedumerirea României faţă de acţiunile comune polono-maghiare; Răspunsul ferm al României la soluţii bastarde puse în circulaţie de Varşovia; Bucureştii cer Belgradului să se solidarizeze cu demersurile româneşti; Varşovia era conştientă că şi-a pus împotrivă întreaga Europă; Duplicitatea lui Beck în relaţiile cu România se va menţine; Campania revizionistă a două milioane de unguri în America, Italia, Marea Britanie; Lectoratul de limbă română de la Cracovia; membru de onoare al Academiei de Ştiinţe din Cracovia; Iorga a scris mii de pagini despre Polonia şi raporturile româno-polone; Analize fără asemănare în publicistica sa despre Polonia; Polonia îşi apără fiinţa şi pământul strămoşesc; Suferinţele fratelui merită alinare; Iorga despre Eminescu la Universitatea Jagiellonă; Primele poeme eminesciene în limba lui Mickiewicz prefaţate de Iorga; Obligaţii morale pentru Polonia. Volumul se încheie cu o impresionanta secţiune despre testamentul politic al lui Nicolae Iorga, o vastă bibliografie şi un util indice de nume.

Amploarea şi diversitatea materiei tratate în această carte nu permit o prezentare amănunţită a conţinutului ei, a unor evenimente aduse pentru prima dată în atenţia publicului cititor din România. Istoricii români şi polonezi sunt invitaţi să îşi spună in continuare cuvântul pe această temă. Noi ne vom limita la evidenţierea concepţiei lui Nicolae Iorga privind locul bunei vecinătăţi şi al solidarităţii în relaţiile dintre România şi Polonia şi valoarea acestei concepţii umaniste în vasta sfera a diplomaţiei bilaterale şi multilaterale.

Vom trata mai întâi buna vecinătate, beneficiind de faptul că Nicolae Mareş ne-o face cunoscută prin înseşi cuvintele lui Nicolae Iorga, la care se adaugă comentariile pertinente ale autorului acestei cărţi.

Nicolae Iorga ia contact cu reprezentanţi polonezi în momentul stabilirii familiei sale la Botoşani, la vârsta de cincisprezece ani, amintind că: „polonezii, adăpostiţi aici, nu prea mulţi la număr, puteau fi întâlniţi însă, pretutindeni, în rândul burgheziei intelectuale locale”. „Păstrez – scrie autorul mai departe – în adâncul inimii, amintiri vechi cu figurile acelor oameni simpatici, care mi-au transmis ceva din sentimentele şi prietenia lor, ba chiar din cunoştinţele pe care mi le-au împărtăşit”. (p.34)

În plan istoric ni se reaminteşte că în 1917 publicistul Iorga avea să scrie în „Neamul Românesc” unul dintre cele mai frumoase imnuri la adresa steagului polonez şi a bărbăţiei poloneze în luptele ce se duceau în lumea întreagă: „La Galaţi s-a ridicat steagul polon, scria Iorga, al vulturului alb care a biruit de atâtea ori crucea de pradă a Teutonilor şi a păzit Răsăritul întreg – şi cel rusesc şi cel românesc – de cucerirea germană. El a fâlfâit mândru şi liber, aclamat cu entuziasm de nobilii soldaţi în arme cu ochii plini de lacrimi la vedenia ţârii lor ieşite din mormânt. Şi a găsit de la început un tovarăş în steagul României, care şi el s-a zbătut şi zbate încă pe atâtea câmpuri de mucenicie ale poporului înfăţişat de dânsul. Unul lângă altul în frăţească apropiere, ele ne-au anunţat nouă o garanţie de viitor pentru poporul nostru chinuit şi sacrificat”. Poporul polonez este definit de Nicolae Iorga în acest articol drept „un vecin de care ne leagă atâtea tradiţii mai vechi, pe lângă elemente esenţiale în sufletul însuşi al acestor două naţiuni, de o gingaşă simţire, de o pornire devotată către ideal, de un adânc dispreţ faţă de sila copleşitoare a materiei brute”. (p.23) Este un autentic imn adus bunei vecinătăţi.

Continuându-şi critic ideea într-un alt context, Nicolae Iorga nu se sfieşte în a reaminti că la români „Ideea unităţii naţionale – fără un amestec de feudalitate, pentru care lipseau aici legăturile istorice şi dispoziţiile de spirit, stările sufleteşti corespunzătoare –, n-a putut fi împrumutată pe de-a-ntregul de la vecini, cei din Balcani fiind stăpâniţi de visul imperial roman al ţarilor slavi, iar cei de peste munţi având pentru regii lor, foşti voievozi de modă slavă, modelul carolingian din Apus, cu binecuvântarea, indispensabilă, de la papa”. (p.207) Nicolae Mareş nu omite să informeze cititorii că aceste aspecte sunt tratate pe larg de Nicolae Iorga în lucrarea „România, vecinii săi şi chestiunea Orientului”. (p.154)

Din toate volumele, studiile şi articolele lui Nicolae Iorga, distinsul autor al cărţii analizate în aceste rânduri desprinde o concluzie esenţială: „Marele istoric şi creator român nu numai că a cunoscut foarte bine istoria şi cultura poloneză, dar încă din copilărie a manifestat dragoste şi preţuire deosebite faţă de vecinii noştri din nord-vest. Istoricul, marele cărturar, bărbatul de stat, literatul a fost cel care a cultivat şi a militat ca nimeni altul pentru stabilirea de relaţii de cunoaştere şi de conlucrare cât mai bune între cele două ţări şi popoare, între culturile lor”. (p.112)

Dezvoltând şi argumentând această concluzie, Nicolae Mareş invită cititorii să navigheze în întreaga activitate a lui Nicolae Iorga pusă în slujba bunei vecinătăţi între România şi Polonia. El arată că „În cele peste 1 000 de cărţi şi zeci de mii de studii, articole şi recenzii, N. Iorga este istoricul, literatul, publicistul care a scris şi publicat mii de pagini despre Polonia şi raporturile româno-polone. A cercetat şi a elaborat chiar şi despre raporturile Poloniei cu alte state, prezentându-le cu o acribie rară, în context universal. Încercările contemporanilor şi urmaşilor, toate la un loc, n-au reuşit să pună în valoare abordarea aprofundată făcută Poloniei din i n t e r i o r de marele propagator al istoriei, culturii şi spiritualităţii polone şi mai ales articulaţiile pline de sensibilitate ale demersurilor sale. Scrierile şi aprecierile lui Iorga faţă de polonezi şi patria lor îmbracă o mantie neoromantică, trecând uşor peste unele din păcatele cunoscute ale vecinului din nord al Moldovei. Aceste sentimente s-au perpetuat câteva decenii în sufletul său”.

Nicolae Mareş aduce acest subiect până în zilele noastre şi informează: „Cu mare regret trebuie spus că istoricii polonezi contemporani nu îl cunosc pe Iorga şi nu au făcut nimic pentru a-l propaga şi a-l înţelege. Ei nu s-au învrednicit timp de 80 de ani de la trecerea lui în veşnicie să publice fie şi o sumară culegere cu cele mai importante din studiile, din analizele lui privind chestiunile bilaterale de interes, culese de neobositul cercetător prin arhive poloneze, e drept, azi în stăpânire ucraineană”. (p.105)

Relaţiile romano-polone nu sunt analizate însă de Nicolae Mareş numai în lumina contribuţiilor academice pe care le-am moştenit de la Nicolae Iorga. El aduce într-un spaţiu de utilă dezbatere şi poziţia oficială a României, exprimată în plan diplomatic de ministrul român al Afacerilor Externe. Astfel, se reaminteşte că, la 29 decembrie 1938, Grigore Gafencu a prezentat un expozeu la radio Bucureşti în care face un bilanţ al politicii internaţionale româneşti din acea perioadă, abordând şi problema relaţiilor României cu vecinii. El a afirmat: „România îndeplineşte paşnicele ei îndatoriri faţă de vecinii săi şi cu toate Statele ce o înconjoară pe temeiul unei desăvârşite neatârnări şi a deplinei ei integrităţi teritoriale. Sunt bunuri câştigate cu sânge şi pe bună dreptate. Ele constituie un p a t r i m o n i u sfânt. Nici un român nu va îngădui ştirbirea lor. Ţinându-se departe de curentele ideologice, cari frământă şi uneori însângerează Europa, România va respinge cu toată hotărârea orice amestec din afară în treburile ei de Stat, ca şi orice uneltire ce ar tinde să tulbure gândul ei şi viaţa ei, să slăbească aşezămintele, puterea de apărare, unitatea sufletească şi credinţa ei în libera împlinire a înaltei ei meniri.” (p.85)

În materie de bună vecinătate, diplomaţii români urmăreau cu justificată atenţie toate demersurile, iniţiativele şi planurile statului polonez. Astfel, diplomatul Richard Franasovici, fost ministru de interne, redactează un raport pe care îl trimite direct regelui, dar şi ministrului Petrescu-Comnen. În acest raport, Franasovici confirmă că era mai bine informat decât începătorul ambasador român în Polonia. Richard Franasovici arăta în raportul său că „Faţă de Cehoslovacia, Polonia ar avea intenţia să inaugureze o politică de bună vecinătate, căutând a canaliza tranzitul republicii vecine prin portul Gdynia”. (p.64)

Pentru o caracterizare cât mai nuanţată a poziţiei Poloniei faţă de vecinii săi, Nicolae Mareş apelează ţi la istorici străini contemporani cu evenimentele evocate în carte. În acest context se reaminteşte că istoricul englez Normand Davies a relevat – printre acţiunile cele mai dezonorante ale Poloniei –, ultimatumul dat în martie 1938 Lituaniei şi ocuparea Zaloziei din octombrie. Normand Davies subliniază că: „… autorităţile poloneze au profitat de nenorocirile vecinilor săi pentru a rezolva dispute vechi şi pentru a se gratula pe sine, însă principala preocupare a guvernului era ca Polonia să nu fie încercuită de Germania pe flancurile de sud şi de nord”. Aceste acţiuni sunt departe de înţelegerea conceptului de bună vecinătate din acea vreme şi în contradicţie cu interpretarea acestui concept în zilele noastre.

Buna vecinătate postulează îndeplinirea datoriei de solidaritate între vecini. Este un adevăr de netăgăduit în perioada interbelică şi pe deplin valid în secolul al 21-lea. Istoricul Nicolae Iorga era pe deplin conştient de temeinicia acestui adevăr, iar Nicolae Mareş evocă pe larg circumstanţele în care Nicolae Iorga a dat expresie sentimentelor sale de solidaritate cu poporul polonez. Secţiunea intitulata „Solidaritatea cu Polonia manifestată de Nicolae Iorga în 1939” stă mărturie a modului în care magia bunei vecinătăţi se armonizează în gândirea lui Nicolae Iorga cu imperativul solidarităţii. Nu ne aflăm în prezenţa unei solidarităţi declarative, ci la o chemare pentru o acţiune solidară fermă şi de amploare. Autorul cărţii explică această atitudine. „Odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, în septembrie 1939, până în ultimele clipe ale vieţii, N. Iorga a scris, în „Neamul Românesc” şi în alte publicaţii ale vremii, zeci de articole prin care înfiera izbucnirea conflagraţiei mondiale, înfăţişând drama poporului atât de apropiat nouă, nevoit să îşi părăsească vatra străbună, în faţa atacului şi bombardamentelor naziste din vest şi cele bolşevice din est…. În situaţia dată, Iorga a adresat, tuturor românilor: „de la vlădică la opincă”, apeluri fierbinţi pentru a-i sprijini, cu tot ce aveau mai bun, pe fraţii polonezi năpăstuiţi”. (p.87) De altfel, Nicolae Mareş consideră acest subiect de importanţă crucială în raporturile dintre România şi Polonia şi consacră acestuia o întreagă monografie: Nicolae Mareş, „Alianţa româno-polonă între destrămare şi solidaritate”, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2010.

Nicolae Iorga analizează în context internaţional solidaritatea ca valoare universală, aşa cum aceasta va fi definită peste mulţi ani de Naţiunile Unite, la 8 septembrie 2000, în Declaraţia Mileniumului în care se arată expressis verbis: „Solidaritate. Provocările globale trebuie gestionate într-un mod care să distribuie corect costurile şi poverile în conformitate cu principiile de bază ale echităţii şi justiţiei sociale. Cei care suferă sau care beneficiază cel mai puţin merită ajutor de la cei care beneficiază cel mai mult”.

Referindu-se la solidaritate morală, Nicolae Iorga arăta: „Solidaritatea morală înseamnă întâiu recunoaşterea necesităţii unor scopuri cărora oricine trebuie să li se închine cu credinţa şi munca sa, gata să înfrunte orice primejdii şi să primească asupră-şi orice suferinţă.” [….] „Această solidaritate are însă nevoie să fie condusă, iar conducătorii să nu trebuiască a fi căutaţi orbeşte în momentul ameninţărilor, precum, iarăşi, legătura, schimbătoare, cu dânşii, să nu fie a unui calcul material. Ei trebuie să fie totdeauna la locul unde se dă cuvântul de ordine, iar acest cuvânt să nu se caute în bobote prin toate colţurile de întunerec. Ierarhia de funcţii să corespundă pe cât se poate cu ierarhia naturală a valorilor şi meritelor, ca să nu ajungă călăuza a fi mai nesigură decât aceia care se cer călăuziţi”. (p.216)

Lectura cărţii lui Nicolae Mareş evidenţiază nu numai pasiunea şi acribia demonstrate de autor în cercetarea aprofundată a unei teme de interes major pentru istoria relaţiilor dintre România şi Polonia, dar pune în lumină ţi caracterul unilateral al atenţiei acordate contribuţiei lui Nicolae Iorga la promovarea prieteniei dintre popoarele celor două ţări. Istoricii polonezi nu au găsit de cuviinţă să răspundă pe bază de reciprocitate invitaţiei româneşti de a crea în plan academic punţi utile pentru mai buna cunoaştere a istoriei celor două ţări, cu deosebire în perioadele de restrişte pe care le-au traversat românii şi polonezii. Nici măcar alianţa celor două ţări în organizaţia Tratatului de la Varşovia, în Uniunea Europeană şi în NATO nu a stimulat planuri de cercetare în comun sau proiecte individuale de interes reciproc în acest domeniu specific.

Nutrim speranţa ca traducerea în limbile engleză şi polonă a cărţii lui Nicolae Mareş va facilita istoricilor din Polonia şi România sarcina de a-şi asuma responsabilitatea intelectuală ce le revine în ştergerea unor lacune din istoria relaţiilor bilaterale ale ţărilor lor.

Acest deziderat ar trebui, de altfel, să fie examinat dintr-o mai largă perspectivă. Nicolae Iorga a scris prima istorie a Albaniei, care a fost folosită ca material documentar la Conferinţa de Pace de la Paris, unde s-a recunoscut independenţa acestei ţări. Aceluiaşi istoric îi aparţin primele lucrări fundamentale din istoriografia românească cu privire la relaţiile dintre România şi numeroase ţări, printre care un loc semnificativ îl ocupă cele consacrate relaţiilor cu statele vecine. Aceste adevăruri ar trebui cunoscute de opinia publică internaţională. În acest scop, numeroase dintre lucrările lui Nicolae Iorga ar trebui să fie convertite fără întârziere în ediţii electronice, uşor de diseminat pe plan mondial.

Exemplul oferit de Nicolae Mareş prin volumul de autentic pionierat prezentat în aceste sumare rânduri ar trebui să fie urmat de istoricii profesionişti, care ar trebui să valorifice pe deplin uriaşa moştenire documentară şi interpretativă lăsată de Nicolae Iorga. Potrivit celor mai recente date publicate sau actualizate la 5 iunie 2021 într-un articol enciclopedic publicat de Wikipedia, Nicolae Iorga este definit drept un „Copil minune, polimat şi poliglot, cu o activitate ştiinţifică prolifică”. Se estimează că Iorga a scris 1003 volume, 12755 articole şi studii şi 4963 recenzii, această inegalată activitate culminând cu „Istoria României”, în zece volume. Cunoaşterea cât mai largă a acestei imense opere, prin eforturi deopotrivă individuale şi colective, ar reprezenta cel mai strălucit şi binemeritat omagiu adus lui Nicolae Iorga şi patrimoniului dăruit de acesta culturii universale. (Ioan VOICU*)

*Doctor în ştiinţe politice al Universităţii din Geneva (1968), doctor honoris causa în drept internaţional al Universităţii Assumption din Thailanda (1998), diplomat de carieră; reprezentant supleant al României în Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite (1990-1991); membru al Tribunalul Administrativ al Organizaţiei Naţiunilor Unite (1987-1993), ambasadorul României în Regatul Thailandei şi observator permanent pe lângă organizaţiile internaţionale cu sediul la Bangkok (1994-1999), profesor asociat la Universitatea Assumption din Thailanda (2000-2019).