Nicolae Iorga și magia bunei vecinătăți

Nicolae Iorga (1871-1940), membru titular al Academiei Române şi preşedinte al Secţiunii de Istorie (1924-1927), este o personalitate emblematică a vieţii româneşti. Istoric fără egal şi teoretician al acestei discipline, profesor de înalt prestigiu, traducător, scriitor cu opere reprezentative în toate genurile literare, jurnalist, editor, redactor, diplomat şi om politic, Iorga a contribuit în mod decisiv la consolidarea unităţii culturale a românilor de pretutindeni. La împlinirea a 150 de ani de la nașterea celui mai mare istoric român – Nicolae Iorga – se cuvine a reaminti cuvintele președintelui Academiei Române, Constantin Rădulescu-Motru, care în discursul său funebru din 1940, la trecerea în eternitate a lui Nicolae Iorga, îl definea pe acesta drept «o figură de legendă …  care va câștiga în grandoare cu cât timpul va trece».

Grandoarea actuală a lui Nicolae Iorga este convingător ilustrată de recent apărutul volum semnat de Nicolae Mareș sub titlul Nicolae Iorga și Polonia. (Bucureşti, Editura Fundației România de Mâine, 2021). Rod al unei îndelungate cercetări, această lucrare înmănunchează în 226 de pagini un capitol esențial din activitatea marelui savant român pusă în slujba cooperării şi prieteniei dintre popoarele român și polonez. Însăşi menționarea titlurilor unor capitole şi secțiuni din această carte, divizată în patru substanțiale părți, stă mărturie convingătoare a bogăţiei de idei şi analize generate de o documentare de excepție asupra muncii neobosite a lui Nicolae Iorga consacrate relațiilor româno-poloneze din cele mai vechi timpuri şi până la declanșarea celui de Al Doilea Război Mondial.

Iată câteva exemple sugestive şi edificatoare de titluri: Steagul polon – cel păzit cu sfințenie în România – proslăvit de Iorga, atunci când Polonia era ștearsă de pe hartă; Iorga în fața teribilei fatalități poloneze din 1939; O prietenie moldavă sinceră față de simpaticii polonezi, năpăstuiți de soartă, ajunși pe meleagurile româneşti; Ministrul de Externe polonez, Beck – în rolul de conciliator sau mediator – între Ungaria şi România; Vizita lui Horthy în Polonia – prima încercare de „dislocare a Micii Înţelegeri”; România era îndemnată de polonezi „să cumpere Ungaria pe cheltuiala Cehoslovaciei” – acceptând a le fi oferită ungurilor Ucraina Subcarpatică; Nedumerirea României faţă de acţiunile comune polono-maghiare; Răspunsul ferm al României la soluţii bastarde puse în circulaţie de Varşovia; Bucureştii cer Belgradului să se solidarizeze cu demersurile româneşti; Varşovia era conştientă că şi-a pus împotrivă întreaga Europă; Duplicitatea lui Beck în relaţiile cu România se va menţine; Campania revizionistă a două milioane de unguri în America,Italia, Marea Britanie; Lectoratul de limbă română de la Cracovia; Membru de onoare al Academiei de Științe din Cracovia; Iorga a scris mii de pagini despre Polonia și raporturile româno-polone; Analize fără asemănare în publicistica sa despre Polonia; Polonia îşi apără fiinţa şi pământul strămoşesc; Suferinţele fratelui merită alinare; Iorga despre Eminescu la Universitatea Jagiellonă; Primele poeme eminesciene în limba lui Mickiewicz prefaţate de Iorga; Obligații morale pentru Polonia. Volumul se încheie cu o impresionantă secțiune despre testamentul politic al lui Nicolae Iorga, o vastă bibliografie şi un util indice de nume.

 Amploarea și diversitatea materiei tratate în această carte nu permit o prezentare amănunțită a conținutului ei, a unor evenimente aduse pentru prima dată în atenția publicului cititor din România. Istoricii români şi polonezi sunt invitați să își spună în continuare cuvântul pe această temă. Noi ne vom limita la evidențierea concepției lui Nicolae Iorga privind  locul bunei vecinătăți şi al solidarității în relațiile dintre România și Polonia și valoarea acestei concepții umaniste în vasta sfera a diplomației bilaterale și multilaterale. Vom trata  mai întâi buna vecinătate, beneficiind de faptul că Nicolae Mareş ne-o face cunoscuta prin înseşi cuvintele lui Nicolae Iorga, la care se adaugă comentariile pertinente ale autorului acestei cărți.

Nicolae Iorga ia contact cu reprezentanți polonezi «în momentul stabilirii familiei sale la Botoşani, la vârsta de cincisprezece ani, amintind că: „polonezii, adăpostiţi aici, nu prea mulţi la număr, puteau fi întâlniţi însă, pretutindeni, în rândul burgheziei intelectuale locale. (…) Păstrez, în adâncul inimii, amintiri vechi cu figurile acelor oameni simpatici, care mi-au transmis ceva din sentimentele şi prietenia lor, ba chiar din cunoştinţele pe care mi le-au împărtăşit”.(p.34)

În plan istoric ni se reamintește că în 1917 publicistul Iorga avea să scrie în Neamul Românesc unul dintre cele mai frumoase imnuri la adresa steagului polonez şi a bărbăţiei poloneze în luptele ce se duceau în lumea întreagă: „La Galaţi s-a ridicat steagul polon, scria Iorga, al vulturului alb care a biruit de atâtea ori crucea de pradă a Teutonilor şi a păzit Răsăritul întreg – şi cel rusesc şi cel românesc – de cucerirea germană. El a fâlfâit mândru şi liber, aclamat cu entuziasm de nobilii soldaţi în arme cu ochii plini de lacrimi la vedenia ţării lor ieşite din mormânt. Şi a găsit de la început un tovarăş în steagul României, care şi el s-a zbătut şi zbate încă pe atâtea câmpuri de mucenicie ale poporului înfăţişat de dânsul. Unul lângă altul în frăţească apropiere, ele ne-au anunţat nouă o garanţie de viitor pentru poporul nostru chinuit şi sacrificat.” Poporul polonez este definit de Nicolae Iorga în acest articol  drept «un vecin de care ne leagă atâtea tradiţii mai vechi, pe lângă elemente esenţiale în sufletul însuşi al acestor două naţiuni, de o gingaşă simţire, de o pornire devotată către ideal, de un adânc dispreţ faţă de sila copleşitoare a materiei brute».(p.23) Este un autentic imn adus bunei vecinătăţi.

Continuându-si critic ideea într-un alt context, Nicolae Iorga nu se sfiește în a reaminti că la români «Ideea unităţii naţionale – fără un amestec de feudalitate, pentru care lipseau aici legăturile istorice şi dispoziţiile de spirit, stările sufleteşti corespunzătoare –, n-a putut fi împrumutată pe de-a-ntregul de la vecini, cei din Balcani fiind stăpâniţi de visul imperial roman al ţarilor slavi, iar cei de peste munţi având pentru regii lor, foşti voievozi de modă slavă, modelul carolingian din Apus, cu binecuvântarea, indispensabilă, de la papa». (p.207) Nicolae Mareş nu omite să informeze cititorii că aceste aspecte sunt tratate pe larg de Nicolae Iorga în lucrarea România, vecinii săi şi chestiunea Orientului. (p.154)

Din toate volumele, studiile şi articolele lui Nicolae Iorga, distinsul autor al cărții analizate în aceste rânduri desprinde o concluzie esențială: «Marele istoric și creator român nu numai că a cunoscut foarte bine istoria și cultura poloneză, dar încă din copilărie a manifestat dragoste și prețuire deosebite față de vecinii noștri din nord-vest. Istoricul, marele cărturar, bărbatul de stat, literatul a fost cel care a cultivat și a militat ca nimeni altul pentru stabilirea de relații de cunoaștere și de conlucrare cât mai bune între cele două țări și popoare, între culturile lor.» (p.112)

Dezvoltând şi argumentând această concluzie, Nicolae Mareş invită cititorii să navigheze în întreaga activitate a lui Nicolae Iorga pusă în slujba bunei vecinătăţi între România şi Polonia. El arată că «În cele peste 1 000 de cărți și zeci de mii de studii, articole și recenzii, N. Iorga este istoricul, literatul, publicistul, care a scris şi publicat mii de pagini despre Polonia şi raporturile româno-polone. A cercetat şi a elaborat chiar și despre raporturile Poloniei cu alte state, prezentându-le cu o acribie rară, în context universal. Încercările contemporanilor și urmașilor, toate la un loc, n-au reuşit să pună în valoare abordarea aprofundată făcută Poloniei din interior de marele propagator al istoriei, culturii şi spiritualității polone, şi mai ales articulaţiile pline de sensibilitate ale demersurilor sale. Scrierile și aprecierile lui Iorga față de polonezi și patria lor îmbracă o mantie neoromantică, trecând ușor peste unele din păcatele cunoscute ale vecinului din nord al Moldovei. Aceste sentimente s-au perpetuat câteva decenii în sufletul său».

Nicolae Mareş aduce acest subiect până în zilele noastre şi informează: «Cu mare regret trebuie spus că istoricii polonezi contemporani nu îl cunosc pe Iorga și nu au făcut nimic pentru a-l propaga și a-l înțelege. Ei nu s-au învrednicit timp de 80 de ani de la trecerea lui în veșnicie să publice fie și o sumară culegere cu cele mai importante din studiile, din analizele lui privind chestiunile bilaterale de interes, culese de neobositul cercetător prin arhive poloneze, e drept azi în stăpânire ucrainiană». (p.105)

Relațiile româno-polone nu sunt analizate însă de Nicolae Mareş numai in lumina contribuțiilor academice pe care le-am moștenit de la Nicolae Iorga. El aduce într-un spațiu de utilă dezbatere şi poziția oficială a României, exprimată în plan diplomatic de ministrul român al Afacerilor Externe. Astfel, se reamintește că, la 29 decembrie 1938, Grigore Gafencu a prezentat un expozeu la radio Bucureşti în care face un bilanţ al politicii internaţionale româneşti din acea perioadă, abordând şi problema relaţiilor României cu vecinii. El a afirmat: „România îndeplineşte pașnicele ei îndatoriri faţă de vecinii săi şi cu toate Statele ce o înconjoară pe temeiul unei desăvârşite neatârnări şi a deplinei ei integrităţi teritoriale. Sunt bunuri câştigate cu sânge şi pe bună dreptate. Ele constituie un patrimoniu sfânt. Nici un român nu va îngădui ştirbirea lor. Ţinându-se departe, de curentele ideologice, cari frământă şi uneori însângerează Europa, România va respinge cu toată hotărârea orice amestec din afară în treburile ei de Stat, ca şi orice uneltire ce ar tinde să tulbure gândul ei şi viaţa ei, să slăbească aşezămintele, puterea de apărare, unitatea sufletească şi credinţa ei în libera împlinire a înaltei ei meniri.”(p.85)

În materie de bună vecinătate diplomații români urmăreau cu justificată atenție toate demersurile, inițiativele şi planurile statului polonez. Astfel diplomatul Richard Franasovici, fost ministru de Interne, redactează un raport pe care îl trimite direct regelui, dar şi ministrului Petrescu-Comnen. În acest raport, Franasovici confirmă că era mai bine informat decât începătorul ambasador român în Polonia. Richard Franasovici arăta în raportul său, între altele, ca «Faţă de Cehoslovacia, Polonia ar avea intenţia să inaugureze o politică de bună vecinătate, căutând a canaliza tranzitul republicii vecine prin portul Gdynia ».(p.64) 

Pentru o caracterizare cât mai nuanțată a poziției Poloniei faţă de vecinii săi, Nicolae Mareş apelează şi la istorici străini contemporani cu evenimentele evocate in carte. În acest context se reamintește că istoricul englez Normand Davies a relevat – printre acțiunile cele mai dezonorante ale Poloniei –, ultimatumul dat în martie 1938 Lituaniei și ocuparea Zaolziei din octombrie. Normand Davies subliniază că: „…autoritățile poloneze au profitat de nenorocirile vecinilor săi pentru a rezolva dispute vechi și pentru a se gratula pe sine, însă principala preocupare a guvernului era ca Polonia să nu fie încercuită de Germania pe flancurile de sud și de nord. «Aceste acțiuni sunt departe de înțelegerea conceptului de bună vecinătate din acea vreme şi în contradicție cu interpretarea acestui concept în zilele  noastre.

Buna vecinătate postulează îndeplinirea datoriei de solidaritate între vecini. Este un adevăr de netăgăduit în perioada interbelică şi pe deplin valid în secolul al 21-lea. Istoricul Nicolae Iorga era pe deplin conștient de temeinicia acestui adevăr, iar Nicolae Mareş evocă pe larg circumstanțele în care Nicolae Iorga a dat expresie sentimentelor sale de solidaritate cu poporul polonez. Secțiunea intitulată Solidaritatea cu Polonia manifestata de Nicolae Iorga in 1939 stă mărturie a modului în care magia bunei vecinătăţi se armonizează în gândirea lui Nicolae Iorga cu imperativul solidarității. Nu ne aflăm în prezenţa unei solidarităţi declarative, ci la o chemare pentru o acțiune solidară fermă şi de amploare. Autorul cărţii explică aceasta atitudine. «Odată cu izbucnirea celui de  Al Doilea Război Mondial, în septembrie 1939, până în ultimele clipe ale vieții, N. Iorga a scris, în Neamul Românesc și în alte publicații ale vremii, zeci de articole prin care înfiera izbucnirea conflagrației mondiale, înfățișând drama poporului atât de apropiat nouă, nevoit să își părăsească vatra străbună, în fața atacului și bombardamentelor naziste din vest și cele bolșevice din est…. În situația dată, Iorga a adresat, tuturor românilor: „de la vlădică la opincă”, apeluri fierbinți pentru a-i sprijini, cu tot ce aveau mai bun, pe frații polonezi năpăstuiți ».(p.87) De altfel, Nicolae Mareş consideră acest subiect de importanţă crucială în raporturile dintre România şi Polonia şi consacră acestuia o întreagă monografie: Nicolae Mareș, Alianța româno-polonă între destrămare și solidaritate, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2010.

Nicolae Iorga analizează în context internațional solidaritatea ca valoare universală, aşa cum aceasta va fi definită  peste mulți ani de Națiunile Unite, la 8 septembrie 2000, în Declarația Mileniului în care se arată expressis verbis: „Solidaritate. Provocările globale trebuie gestionate într-un mod care să distribuie corect costurile și poverile în conformitate cu principiile de bază ale echității și justiției sociale. Cei care suferă sau care beneficiază cel mai puțin merită ajutor de la cei care beneficiază cel mai mult”.

Referindu-se la solidaritate morală, Nicolae Iorga arăta: «Solidaritatea morală (;) înseamnă întâiu recunoaşterea necesităţii unor scopuri cărora oricine trebuie să li se închine cu credinţa şi munca sa, gata să înfrunte orice primejdii şi să primească asupră-şi orice suferinţă.” [….}„Această solidaritate are însă nevoie să fie condusă, iar conducătorii să nu trebuiască a fi căutaţi orbeşte în momentul ameninţărilor, precum, iarăşi, legătura, schimbătoare, cu dânşii, să nu fie a unui calcul material. Ei trebuie să fie totdeauna la locul unde se dă cuvântul de ordine, iar acest cuvânt să nu se caute în bobote prin toate colţurile de întunerec. Ierarhia de funcţii să corespundă pe cât se poate cu ierarhia naturală a valorilor şi meritelor, ca să nu ajungă călăuza a fi mai nesigură decât aceia care se cer călăuziţi». (p.216)

Lectura cărții lui Nicolae Mareş evidențiază nu numai pasiunea şi acribia demonstrate de autor  în cercetarea aprofundată  a unei teme de interes major pentru istoria relațiilor dintre România şi Polonia, dar pune în lumină şi caracterul unilateral al atenției acordate contribuției lui Nicolae Iorga la promovarea prieteniei dintre popoarele celor două ţări. Istoricii polonezi  nu au găsit de cuviință să răspundă pe baza de  reciprocitate invitației româneşti de a crea în plan academic punți utile pentru mai buna cunoaștere a istoriei celor doua ţări, cu deosebire în perioadele de restriște pe care le-au traversat românii şi polonezii. Nici măcar alianța celor două ţări în organizația Tratatului de la Varşovia, în Uniunea Europeană şi în NATO nu a stimulat planuri de cercetare în comun sau proiecte individuale de interes reciproc în acest domeniu specific.

Nutrim speranța că traducerea în limbile engleză şi polonă a cărții lui Nicolae Mareş va facilita istoricilor din Polonia şi România sarcina de a-şi asuma responsabilitatea intelectuală ce le revine în ștergerea unor lacune din istoria relațiilor bilaterale ale ţărilor lor.

Acest deziderat ar trebui, de altfel, să fie examinat dintr-o mai largă perspectivă. Nicolae Iorga a scris prima istorie a Albaniei, care a fost folosită ca material documentar la Conferința de Pace de la Paris, unde s-a recunoscut independenţa acestei ţări .Aceluiași istoric îi aparțin primele lucrări fundamentale din istoriografia românească referitoare la relațiile dintre România şi numeroase ţări, printre care un loc semnificativ îl ocupă cele consacrate relațiilor cu statele vecine. Aceste adevăruri ar trebui cunoscute de opinia publica internațională. În acest scop, numeroase lucrări ale lui Nicolae Iorga  ar trebui să fie convertite fără întârziere în ediţii electronice, ușor de diseminat pe plan mondial.

Exemplul oferit de Nicolae Mareş prin volumul de autentic pionierat prezentat în aceste sumare rânduri ar trebui să fie urmat de istoricii profesioniști, care ar trebui să valorifice pe deplin uriașa moștenire documentară şi interpretativă lăsată de Nicolae Iorga. Potrivit celor mai recente date publicate sau actualizate la 5 iunie 2021 într-un articol enciclopedic publicat de Wikipedia, Nicolae Iorga  este definit  drept un «Copil minune, polimat și poliglot, cu o activitate științifică prolifică». Se estimează ca  Iorga a scris 1003 volume, 12755 articole și studii și 4963 recenzii, această inegalată activitate culminând cu Istoria României, în zece volume. Cunoașterea cât mai largă a acestei imense opere, prin eforturi deopotrivă individuale şi colective, ar reprezenta cel mai strălucit şi binemeritat omagiu adus lui Nicolae Iorga şi patrimoniului dăruit de acesta culturii universale. (Ioan VOICU*)

*Doctor în științe politice al Universităţii din Geneva (1968), Doctor Honoris Causa în drept internațional al Universității Assumption din Thailanda (1998), diplomat de carieră; reprezentant supleant al României în Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (1990-1991); membru al Tribunalului Administrativ al Organizației Națiunilor Unite (1987-1993), ambasadorul României în Regatul Thailandei și observator permanent pe lângă organizațiile internaționale cu sediul la Bangkok (1994-1999), profesor asociat la Universitatea Assumption din Thailanda (2000-2019).