În continuare, iată şi alte consemnări ale freneticului reporter care se dovedea a fi istoricului de la Vălenii de Munte, cel care surprinde cum s-a născut America. Subliniază, totodată, efortul românesc în edificarea SUA. Descrie Statuia Libertăţii.
„Răsărind din ceaţă în faţa imensului roiu omenesc, dreaptă, poruncitoare, cu imperativul gestului izbăvitor, ea impresionează. Oricum i s-ar judeca valoarea şi oricât i s-ar critica proporţiile, ea are avantagiul de a pune în faţa laboratoriului de muncă, haosului de afaceri, un concept moral, unul din cele mai seducătoare şi mai nobile ideale şi afirmaţia mândră a principiului generator pentru această societate, chemată, cu trâmbiţa mobilisării tuturor energiilor, din toate colţurile lumii.
Îndată, suntem în angrenajul de fier al docurilor. Fier care-şi aşteaptă după naţii şi companii noii sosiţi. Batiste italiene flutură în vânt, înaintea chinuiţilor fraţi veniţi să-şi caute pânea. Un mare grup românesc e alături.
Şi în frumoasa, vasta sală a navigaţiei italiene, timp de aproape o oară ascult pe rând bunele saluturi de întâmpinare ale tuturor celor cari au România în sângele sau în amintirea lor mişcată. Preoţi ai Bisericii unite, muncitori în haine de serbătoare, poetul şi filologul Feraru; Evrei din Moldova de care-i leagă inima, vorbesc din prisosul sufletului lor mişcat. Nu e greu a se găsi pentru fiecare bunele mulţămiri cuvenite.
În lenta cădere a zăpezii imediat topite defilează faţade sure, roşietice, violete, brune, de case pentru lumea săracă, de adăposturi provisorii, care chiamă pe emigranţi pentru întaia introducere şi iniţiare. Prăvălii modeste în care clipesc primele lumini electrice. Recunosc uşor tipul clădirilor. E casa Mării Nordului: aceiaşi, în Anglia, în Belgia, în Olanda, în Danemarca, în Norvegia. Construcţia de cărămizi aparente pe care funinginea nu le înegreşte cu totul; scara, cu mânerul de fier care înaintează asupra străzii, fereştile dese, pătrate. În tot ce se va clădi pe urmă, această primă marcă de fabrică a vechilor colonişti se va păstra. Oricât ar vrea să fie alţii, atunci când în atâtea domenii ei sunt fără îndoială cei mai tari. Americanii nu-şi pot renega originile. E aici vechea căsuţă neerlandesă, unde s-au oploşit cei d’inlâi înaintaşi ai marilor familii aristocratice de azi: Astor, Vanderbilt. Ironia lui Washington Irving faţă de Dietrich Knickerbocker nu poate înlătura ceia ce a lăsat acesta în piatra care nu moare, care se perpetuează crescând pănă la uriaş, la fantastic şi la absurd.
D. Nelson Cromwell, prietenul României, călăuzul Reginei prin America. (E vorba de vizita Reginei Maria din anul 1926 /NM/) O fluturare de fin păr alb, creţ pe energica faţă rumănă. Oferă tot ce poate oferi această francă ospitalitate, care creiază îndată o atmosferă de foarte veche cunoştinţă, de caldă familiaritate. Dacă aş putea înţelege mai bine engleza lui americană, toată în sărituri şi capricii… Mergem să întâlnim pe rectorul Universităţii Columbia, d. Murray Butler, o mare personalitate, care de aproape un şfert de secol conduce înaltul aşezământ, cel mai cercetat din toate Statele-Unite; minte superioară, caracter ferm, idealist care-şi închină silinţele ideii de pace în Europa, el nu e destul de înţeles ca să poată fi urmat, dar autoritatea lui morală e enormă şi lucrările-i de psihologie şi pedagogie, de politică sunt foarte preţuite.
Pănă la marele complex de clădiri ale cochetelor „colegii” străbatem, vre-o jumătate de ceas, o bună parte a oraşului. Centrul de sky-scrapers e îndată părăsit; clădiri mai modeste ocupă margenile unor străzi care pe alocuri sunt puţintel roase de circulaţia puternică. Intrăm în parc, izvor de aier şi de sănătate pentru oraşul îngrădit la mijloc. Vechea pădure, tăiată, unde e Universitatea, abia acum cinzeci de ani, e aici întreagă, doar rărită, cu tot capriciul dâlmelor ei, cu tot neprevăzutul copacilor pe cari niciun sprijinitor nu i-a îndreptat şi nicio foarfecă nu i-a
mutilat. O bucată de natură frustă, în toată variaţia şi în toată desăvârşirea ei. Nimeni n-a cutezat încă a se atinge de dânsa. Mai bine grămădesc, aiurea, rândurile peste rânduri pănă la nourii îngerilor.
Azi am trecut mai departe decât clădirile roşii şi vinete ale Universităţii Columbia, între care marele otel „internaţional” pentru studenţime. Noile cartiere se întind încă o bucată de vreme. Acelaşi stil de case în care ceia ce impune e soliditatea şi un fel de mulţămire, de linişte aşezată, ca şi de bună îngrijire de toate zilele.
Am trecut pe lângă goala zidire roşie, de proporţii întinse, a Museului Metropolitan. La capătul drumului nostru e un alt complex de alte zidiri cu aceiaşi destinaţie.
Nu Musee ale Statului ori ale comunei. Fiecare din ele are alt caracter, altă origine şi alte venituri. Unul îşi datoreşte fiinţa Societăţii de Geografie, altul unei Societăţi spaniole, cel de-al treilea e consacrat, fără îndoială de o organizaţie anume, cunoştinţii vechii vieţi indiene.
E aici, în trei rânduri, un museu, tesaur de documente privitoare la lungi secole din activitatea pe toate terenurile a unei mari, viguroase şi inteligente seminţii de oameni. Ideia pe care o dă despre vrednicia, despre chemarea şi posibilităţile ei e din cele mai înalte. Ai a face cu dezvoltări de îndemânare artistică şi tehnică din care ar fi putut ieşi una din cele mai triumfătoare civilizaţii ale lumii. Sentimentul de sinceră, de adâncă admiraţie se uneşte cu acela al regretului că împrejurările-istorice au prefăcut această rasă aşa de înzestrată într-o nenorocită ceată de învinşi, aruncaţi în pustiile Vestului, desbrăcaţi de pământurile care li-au băut sângele, închişi în „reserve” ca ultimii reprezintanţi ai unei speţe de dobitoace menită să dispară în sălbătăcie şi părăsire.
La Universitatea Columbia. Frontonul grecesc spune cu mândrie că e o creaţiune, de caracter religios, a lui Gheorghie al II-lea, că libertatea a asigurat-o şi mărit-o. Vechea notă e arătată încă şi prin capela puternică în care lumina arde veşnic şi care adună şi pe cei cari aparţin altor religii.
De jur împrejur colegiile, otelurile pentru studenţi – al studentelor poate să cuprindă măcar o mie din cele patru-cinci mii care sunt înscrise -, restaurantul pentru profesori, seminariile, odăile de lucru pentru aceia din personalul învăţător cari locuiesc departe în oraş.
Cu profesorul Muzey luăm dejunul în mijlocul familiilor de profesori, care şi ele au dreptul să iea parte la această viaţă în mijlocul şcolii.
Alte două Universităţi funcţionează în oraş: una a Statului, alta a oraşului. Numărul colegiilor răspândite în toată ţara e enorm.
Dar diplomele nu asigură o funcţie. Cui îi trebuie un funcţionar şi-l examinează înaintea unor comisiuni anume.
Intre studenţi, şi Români. D-ra Galitzi a publicat o frumoasă carte, bine construită şi cu îngrijire scrisă, despre procesul de asimilare a Românilor din America.
Secretarele conduc amabil pe învăţaţi. Cercetătorii lucrează. E o atmosferă de zimbitor cenaclu al spiritelor de o înaltă cultură şi de un gust ales.
Museul Metropolitan nu e nici el o creaţiune a Statului, ci adunarea măreţelor daruri ale mecenaţilor. Numele lor sunt înscrise pe table de marmură, veşnicind memoria bunilor cetăţeni, a oamenilor a căror viaţă a fost numai muncă, a mărinimoşilor donatori: Pierpont Morgan, Aleman… Nu se poate o clădire mai potrivită pentru scopul pe care-l serveşte. Mari săli luminoase, stăpânite de înalte galerii. Nu lipseşte nici atriul reprodus cu îngrijire, în cea mai luxoasă formă, a unei case romane: pe când afară ninge din plin şi se acopăr trotoarele de catifeaua albă a iernii, aici în aierul călduţ copacii din Miazăzi îşi ridică verdeaţa care niciodată nu trece.
În ţara oamenilor practici mai mult decât oriunde aiurea, odăile adesea nu sunt păreţi goi de pe cari să atârne tablouri sau în mijlocul cărora să răsară statuile, mobilele de preţ, curiosilăţile trecutului. Ele sunt vii, trăiesc, învaţă şi îndeamnă, de-a lungul lor, pănă într-acolo încât grupe de doamne sunt călăuzite de o persoană pricepută pentru a li arăta cum se poate împodobi propria lor casă. Sunt odăi de culcare mutate dintr-un palat veneţian, grinzi sculptate care vin din Spania secolului al XVI-lea, elegante budoare pe care le-a dat cutare castel părăsit al Franciei. Dese ori tablouri graţioase răsar prin colţurile unei astfel de încăperi. Se fac exposiţii trecătoare pentru câteva săptămâni, în mari halluri anume pregătite. Astfel avem acuma copiile frescelor egiptene, adunate îndelung cu o nesfârşită răbdare de o întreagă misiune. Şi înflorirea aceasta de tonuri palide, succesiunea de figuri exotice vrăjesc o aşa de străină lume milenar de veche între zidurile pe care le bate asprul vânt al mărilor Nordului.
Dărnicia miliardarilor n-a făcut numai să se afle aici ghipsuri care reproduc toate capodoperele. Mari colecţii de e imensă valoare au fost strămutate peste Ocean, în acest lăcaş al comorilor plătite cu atâta aur. Astfel obiectele egiptene adunate de lord Carnarvon şi-au găsit aici adăpostul definitiv. Un mormânt a dat, ca acela care a îmbogăţit Museul din Turin, icoana în mari păpuşi de lemn a întregii vieţi de supt Faraonii de acum vre-o două milenii: vâslaşii, măcelarii cari ucid vitele şi li spânzură cărnurile. Figuri de o extremă delicateţă, svelte învârtiri ale trupuşoarelor de bronz, juvaiere în care aurul şi smalţul se îmbină în cea mai încântătoare întovărăşire, animale, gângănii de toate speţele, pănă la o caraghioasă grupă de broaşte, — această artă multiplă, veşnic nouă, veşnic bucuroasă că poate smulge o nouă taină naturii înmulţeşte pănă la nesfârşit minunile ei. Nu se poate uita marea statuie de lemn a femeii strânse în cămaşa ei de in supt care se simt toate liniile, se gâcesc toate zvâcnirile vieţii.
Ca şi la Museul din Berlin, se presintă şi aici specimene din acea artă a Egiptului ptolemaic în care geniul grecesc a dat o altă inspiraţie meşterilor acestui arhaic pământ. Pe sicrie, în locul figurilor schematice, e portretul, realist pănă la asprime une ori, alte ori scânteietor de viaţa unei tinereţi curmate de Parce: urmăreşti ochioasa figură brună a adolescentului răpit de moarte. Pânzele de un colorit vioiu şi variat cuprind scene pline de adevăr şi mişcare ca aceia a negrului vânător, lângă calul focos al căruia aleargă cânele cu limba scoasă. Într-una se văd zboruri de îngeri, două veacuri înainte de Hristos.
Şiruri întregi de odăi cuprind ceia ce miliardarii au putut câştiga pentru ţara de care sunt aşa de mândri, din comorile de artă ale maicii noastre geniale, Europa. Una întreagă e plină de pânze din cele mai frumoase ale lui Rembrandt, ca „nobilul slav”, mândru, despreţuitor în blănurile lui. Rafael e reprezentat printr-o mare pânză sacră care nu e din cele mai frumoase ale
lui. Un admirabil portret de Van Dyck. Un colţ al Spaniolilor, din care nu lipseşte nici Velasquez, nici Goya, cu portretul princesei de Parma, sora reginei cu pliscul de pasăre rea. Câte un Tiziano şi un Veronese cu o frumoasă figură blondă. „Închinarea Magilor” de Rubens e de o extremă gingăşie în atitudinea mamei şi în gestul de curiositate al micuţului Dumnezeu; marea mantie roşie a unuia din Craii Răsâritului stăpâneşte tot amestecul de vesele colori clare. Sfânta Familie a lui e plină de reminiscenţe italiene. Un grav Andrea del Sarto”. (Nicolae MAREŞ (PhD) Scriitor – publicist (fost diplomat))
La un an de la întoarcerea din America, Regele Carol al II-lea şi preşedintele Consiliului de Miniştri, Nicolae Iorga, în vizită la Timişoara (mai 1931).