NICOLAE IORGA. „CUGETĂRI” [1]

Pentru diplomatul polonolog şi cărturarul de mare orizont cultural Nicolae Mareş, la rândul lui autor de poeme şi cugetări, dar şi realizator în 2014 al unui „Dicţionar de maxime şi aforisme din cultura universală / Cartea Înţelepciunii Universale”/, grupând 14.000 de maxime şi aforisme în 1200 de teme, personalitatea lui Nicolae Iorga este una exemplară. Precum a unui Eugen Ionescu sau, mult mai aplicat, a lui Lucian Blaga, redescoperit de cercetător în arhivele poloneze şi cele de la Academia Română. Autorul „Poemelor luminii” şi al „Pietrelor pentru templul meu” – din 1919 – a constituit subiectul unor lucrări importante de documentare biobibliografică şi de comentarii istorico-literare („Lucian Blaga – diplomat la Varşovia”, 2011; „Lucian Blaga – epistolarul de la Academia Română”, 2012; „Lucian Blaga în limba polonă. Studiu şi antologie lirică bilingvă română-polonă, 2014; „Lucian Blaga – traducător, traductolog”, 2020).

Tot astfel, la împlinirea a 150 de ani de la naşterea lui Nicolae Iorga (n. 5 iunie 1871, Botoşani), editura Fundaţiei România de Mâine ne propunea, în colecţia Multilingvism şi culturi în dialog, lucrarea dlui Nicolae Mareş – „Nicolae Iorga şi Polonia”, înmănunchind nu mai puţin de unsprezece studii-eseuri evocând, pe coordonatele unei admirabile documentări, atitudinea de înţelegere, de simpatie şi solidaritate pe care marele cărturar, foarte bun cunoscător al istoriei şi culturii poloneze, le-a avut faţă de poporul polonez, tot mai prezent în diplomaţia şi politica europeană după Primul Război Mondial. Ilustrativă era cronologia vieţii şi operei istoricului savant Nicolae Iorga, implicat în acţiunea cultural-politică şi diplomatică a Statului român, atitudini pentru care a plătit cu o viaţă de martir în faţa extremismului legionar din anii 40 ai secolului trecut (asasinatul de la 27 noiembrie 1940, Strejnic, Prahova).

Considerat de cercetător „cel mai de seamă istoric, literat, cărturar şi savant român de la Cantemir încoace” de care societatea românească de azi „ar avea o mare nevoie, mai mult decât oricând”, Nicolae Iorga – cel considerat încă din timpul vieţii „Dascăl al Neamului Românesc” sau „colos al culturii româneşti” (M. Eliade) – este readus în atenţie prin prezenta antologie de cugetări cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la naştere: „O nouă lectură a maximelor şi aforismelor istoricului – precizează dl N. Mareş în prefaţa „Iorga – cugetător de mare actualitate” – ne arată că întocmai ca viaţa pe care a trăit-o la cea mai înaltă tensiune, acestea nu numai că îşi păstrează actualitatea, dar au devenit lecţii de mare profunzime intelectuală, morală şi culturală lăsate moştenire de înfăptuitorul unei opere unice în cultura românească şi universală, creaţie neîntrecută până azi în lume.” Timp de o jumătate de secol, N. Iorga a scris o întreagă bibliotecă, în câteva limbi (peste 1000 de cărţi şi cca 20.000 de studii, articole, recenzii), care, iată, nici la 80 de ani de la moartea sa nu a fost recuperată într-o ediţie integrală şi critică. Prezenta antologie porneşte de la volumul din 1911 tipărit la Vălenii de Munte de cel care împlinea atunci doar 30 de ani şi cunoscuse multe ţări europene, îndeosebi Franţa şi Germania, unde îşi obţinuse doctoratul cu învăţaţi de seamă ai timpului. În efervescenţa aceea de idei de la sfârşitul secolului al XIX-lea (fin de siecle) şi începutul secolului al XX-lea până la Marea Unire, care încununa eforturile de veacuri ale unui popor dornic de libertate şi independenţă, într-un rost identitar istoric şi cultural, se vor ivi personalităţi de marjă europeană atât în cultura (Arghezi, Blaga, Brâncuşi) cât şi în politica şi diplomaţia românească (de la I. I. C. Brătianu şi I. G. Duca, la Take Ionescu la Nicolae Titulescu).

Prin „apoftegmele” sale – observă antologatorul – „cărturarul a dat o nouă dimensiune aforisticii româneşti, urmată fiind la scurt timp de opusul blagian Pietre pentru templul meu, tipărit imediat după Marea Unire, şi care s-a bucurat de o receptare mult mai largă. Dând Cezarului ce este al Cezarului, trebuie spus că primatul în promovarea gândirii aforistice la români îl are bardul de la Vălenii de Munte.”

Deşi cugetarea – ca specie sentenţială – are o veche tradiţie în cultura română, de la paremiologia prezentă în scrierile umanismului şi iluminismului românesc (Grigore Ureche, Miron Costin, Dosoftei, D. Cantemir), la autorii din secolul romantismului paşoptist, postpaşoptist şi matur (adică de la scriitorii poporani Anton Pann şi Ion Creangă, la Alecsandri, Eminescu, Slavici, Titu Maiorescu ş.a.), Iorga va simţi nevoia, ca recunoscut pedagog al neamului, să-şi înnobileze publicistica cu maxime şi aforisme constituind, în principal, îndemnuri la muncă neobosită şi cinstită, reînviind, paradoxal, „genul literar pe care îl va ridica pe noi trepte, în măsură să exprime adevăruri indubitabile şi perene. Şi nu într-o manieră plutind în abstractizări, ci într-un limbaj limpede şi direct, vizând realităţi imediate, avute în vedere de ziarist, de orator, de omul de cultură, acoperind aspecte cât mai diverse din societate, de la politica ce se făcea fie la Palatul Victoria, fie sus la Cotroceni, aşa cum rezultă nu numai din textele „Cugetărilor” din 1911, ci şi din alte scrieri şi pe care antologatorul le reţine ca fiind şi acestea de „factură tolstoiană” în sens stilistic: *Sunt oameni, cari se hrănesc numai din jignirea altora. Şi ei sug sânge; *Fug oamenii de cine sunt deprinşi să fugă, nu de cine-i poate bate; *Cei ce merg toată viaţa lor în trăsura altora pentru a-şi cruţa picioarele, trebuie să şi plătească pentru aceasta; *Nu întoarce întotdeauna vorba înapoi, fiindcă se poate să te loveşti tu însuşi pe tine. Sau cugetări privind destinul poporului român în istoria europeană, foarte actuale şi azi în epoca globalismului şi tuturor ameninţărilor:*Suntem un stat de necesitate europeană. Răzimată pe cetatea carpatică şi veghind asupra Gurilor Dunării, străjuind aici în numele şi interesul întregii Europe din spatele ei, ba încă şi mai departe, se cheamă că România noastră trăieşte şi vorbeşte aici nu numai pentru dânsa singură. Statul nostru este deci în atenţia estului şi vestului, nordului şi sudului deopotrivă şi în tot timpul.” *Statul român deţine, cum s-a spus, o poziţiune cheie, iar atenţia aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă şi simpatie, poate fi ocrotire, dar poate fi şi apetit sau primejdie. Un stat cu o astfel de situaţie în care te urmează în tot locul vânturile valurile, dator este cel dintâi să cunoască această situaţie, să-şi dea permanent seama de toate, bune şi rele, câte se ascund într-însa.” *Boala cea mai gravă, care macină societatea românească, este lipsa caracterelor; *Independenţa nu este un dar pe care ni-l face Europa, ci o recunoaştere a drepturilor străbune ale românilor, în conformitate cu sacrificiile lor; *În vecii vecilor, cât va dăinui suflarea românească pe acest pământ, să nu-i ierte Dumnezeu pe netrebnicii şi făcătorii de rele.

Este indiscutabil că maximele şi aforismele lui Nicolae Iorga – pe care autorul le considera „scântei” ale gândirii – au un grad mare de perenitate, iată de ce unele sunt considerate de antologator drept „arzătoare”, chiar „aviz Bruxelles-ului de azi”, precum: „Sunt popoare superioare legilor lor şi altele, inferioare. Cele dintâi le calcă cu neruşinare, celelalte cu pietate.; sau acest aforism cu adrese precise în politica românească şi nu numai din timpul lui Iorga: „Bărbat de Stat e unul care nu spune ce ştie, până ce, la urmă, nu ştie de spune.” – ca să ne oprim la cel din urmă panseu:

„Megieş al Vălenilor de Munte” – de unde am vorbit în vara aceasta la telefon -, dl Nicolae Mareş a avut faţă de marele polihistor Nicolae Iorga un mare sentiment de preţuire, considerându-l valoare indimenticabilă „în Panteonul culturii româneşti” şi atât de actual „prin premoniţiile din cugetările lui patriotice”. Iar antologia realizată, cu prefaţa mişcătoare şi notele lămuritoare, vine să readucă în actualitate (cum de ani buni face, bunăoară, cărturarul-editor Valeriu Râpeanu) gândirea unui titan al culturii române care, în ciuda tuturor observaţiilor privind acţiunea sa culturală şi politică, merită o mai dreaptă preţuire din partea posterităţii, prea ingrată, vorba poetului, şi prea uitătoare de „repere” naţionale… (Zenovie CÂRŞUGEA, Târgu-Jiu, Iulie 2021, în Portal-Măiastra)

[1] Antologie, prefaţă şi note de Nicolae Mareş, eLiteratura, Bucureşti, 2021, 380 p.