Nicolae Constantin PAULESCU – descoperitorul insulinei

 • Nicolae Constantin Paulescu, om de ştiinţă român, medic şi fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, a contribuit la descoperirea insulinei, hormonul antidiabetic eliberat de pancreas.

Românul Nicolae Constantin Paulescu (8 noiembrie 1869 – 19 iulie 1931) s-a născut în Bucureşti, în mahalaua Răzvan, pe Calea Moşilor nr. 69, părinţii acestuia fiind Costache Paulescu, de profesie negustor, şi Maria Paulescu (născută Dancovici). El urmează clasele elementare la „Şcoala primară de băieţi nr. 1, Culoarea de Galben” şi, în 1880, se înscrie la Gimnaziul „Mihai Bravul” (Liceul „Mihai Viteazul”), pe care-l va absolvi în 1888. Încă din anii liceului, a dovedit o deosebită înclinare pentru ştiinţele naturale, pentru fizică şi chimie, precum şi pentru limbile străine, clasice şi moderne. Nicolae Paulescu a studiat Medicina  la Paris, începând cu anul 1888, obţinând în 1897 titlul de Doctor în Medicină cu teza  Recherches sur la structure de la rate (Cercetări asupra structurii splinei). A lucrat în spitalele din Paris, mai întâi ca extern la spitalul parizian Hôtel-Dieu (1891-1894) în serviciul profesorului Étienne Lancereaux, ilustru clinician şi anatomo-patolog, şi apoi ca intern (1894-1897) sau ca medic secundar (1897-1900) la spitalul Notre Dame du Perpétuel-Secours, fiind adjunct al profesorului Lancereaux şi secretar de redacţie al revistei Journal de Médecine Interne. În anii 1897-1898 a urmat şi cursurile de Chimie biologică şi Fiziologie generală la Facultatea de Ştiinţe din Paris, obţinând în 1899 titlul de Doctor în Ştiinţe cu lucrările  Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mişcărilor respiratorii şi cardiace sub influenţa diverselor poziţii ale corpului şi Cauzele determinante şi mecanismul morţii rapide consecutivă trecerii de la poziţia orizontală la cea verticală. În anul 1901, obţine la Universitatea din Paris al doilea Doctorat în Ştiinţe cu dizertaţia Étude comparative de l’action des chlorures alcalines sur la matiere vivante (Studiu comparativ asupra acţiunii clorurilor alcaline asupra materiei vii). În anul 1900 se reîntoarce în ţară şi este numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină şi Director al Clinicii de Medicină internă de la spitalul St. Vincent de Paul din Bucureşti. În anul 1902 îşi deschide cursul de Fiziologie cu prelegerea Generaţia spontanee şi darwinismul în faţa metodei experimentale, iar în 1905 ţine trei lecţii faimoase (Finalitatea în biologie, Materialismul, Suflet şi Dumnezeu) ce vor alcătui volumul Noţiunile „suflet” şi „Dumnezeu” în fiziologie, publicat în acelaşi an şi reeditat în 1944 şi 1999. Concepţiile sale antidarwiniene vor determina o aprigă polemică cu Nicolae Leon şi Dimitrie Voinov în paginile revistelor Convorbiri literare şi Spitalul.
Nicolae Paulescu a desfăşurat o remarcabilă activitate de cercetare ştiinţifică în domeniul fiziologiei, privind în special metabolismul glucidelor, patogeneza diabetului zaharat, rolul pancreasului în asimiliţia nutritivă, coagularea sângelui, mecanismul morţii subite ş.a. În 1906 a elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine pe cale transtemporală, care, ulterior, va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om. Cercetările lui novatoare în chirurgia hipofizei au inspirat, mai târziu, activitatea neurochirurgului american Harvey Cushing. În sesiunea din 23 iulie 1921 a Societăţii de Biologie, Nicolae Paulescu prezintă în patru comunicări rezultatele cercetărilor sale privind acţiunea extractului pancreatic în cazurile de diabet, comunicări ce sunt publicate în revista Societăţii. Urmează „aventura” pancreinei şi a Premiului Nobel ratat. Profesorul A.W.K. Tiselius, vicepreşedinte al Fundaţiei Nobel, recunoaşte în 1969 meritele lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic, exprimându-şi speranţa că „opera de pionerat” a lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile ştiinţifice internaţionale. În cartea The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin, publicată în 1976, profesorul Ioan Pavel a prezentat documente incontestabile care atestă meritele lui Paulescu.
În anul 1990, Nicolae Paulescu a fost primit post mortem ca membru al Academiei Române. Prof. univ. Constantin Ionescu-Târgovişte, în articolul Despre ştiinţa lui Paulescu şi neştiinţa altora, enumeră 20 de priorităţi medico-chirurgicale ale prof. Paulescu.

Diabetul zaharat era deja cunoscut ca boală de multă vreme, dar legătura directă cu un organ a fost făcută în 1889, la Strassbourg, după ce cercetătorii germani Joseph von Mering (1845-1908) şi Oskar Minkowski (1858-1931) au făcut pancreatectomie totală la un câine, la care, apoi, au observat apariţia diabetului. Cercetări ulterioare trebuiau să demonstreze faptul invers şi anume că extractul de pancreas are influenţă favorabilă asupra simptomelor diabetului. Este meritul cercetătorului francez Edouard Laguesse (1861-1927), care, începând cu 1893, a susţinut în mod constant ideea că secreţia endocrină a pancreasului ar putea fi produsă în „insulele Langerhans”. În anii care au urmat, numeroşi cercetători, precum Scobolew (1846-1919), Eugen Lindsay Opie (1873-1962), Anton Weicheseilbaum (1845-1920), James Homer Wright (1871-1928), Ditmar Finkler (1852-1912), Wilhelm Heiberg (1853-1920), au semnalat modificări ale „insulelor Langerhans” la pacienţii diabetici. Minkowski a încercat înlăturarea diabetului la câinii pancreatectomizaţi, prin hrănirea acestora cu pancreas proaspăt, fără a avea un rezultat. În 1890, tot acest cercetător obţine un preparat uscat din pancreas proaspăt, pe care îl va numi „Pancreatină”. Astfel de încercări vor mai fi făcute şi de alţii, inclusiv de savantul român N.C.Paulescu, cu acelaşi insucces. Experimente interesante au fost acelea în care s-a încercat implantarea subcutanată la câinii diabetici a unui fragment de pancreas, constatându-se dispariţia simptomelor bolii. Unul dintre cercetătorii care au apelat la astfel de experimente a fost francezul Emmanel Hedon. O altă contribuţie a acestuia în care se demonstra relaţia pancreas-diabet este cea din perioada 1909-1913, şi anume experimentele în care lega circulaţia sanguină a unui câine sănătos cu cea a unui câine diabetic, constatând astfel scăderea glicozuriei la animalul diabetic.
Nicolae Paulescu a descoperit hormonul antidiabetic eliberat de pancreas, pe care l-a numit „Pancreina”. Efectul unui extract pancreatic asupra corpilor cetonici şi ureii (substanţe care apar în diabetul zaharat dezechilibrat) a fost demonstrat pentru prima dată de Paulescu în anul 1921.
În sesiunea din 23 iulie 1921 a Societăţii Internaţionale de Biologie, Nicolae Paulescu a comunicat rezultatele cercetărilor sale privind acţiunea extractului pancreatic în cazurile de diabet, rezultate publicate apoi în numărul din 31 august 1921 al revistei Societăţii – „Archives Internationales de Physiologie” în (articolul „Pancreina”), revistă cu apariţie simultană în Franţa şi Belgia. În anul 1922, Paulescu a obţinut de la Ministerul Industriei şi Comerţului din România brevetul de invenţie nr. 6255, intitulat „Pancreina şi procedeul său de fabricare”.
Paternitatea descoperirii insulinei a fost însă în întregime şi în mod eronat atribuită cercetătorilor canadieni Fr. Grant Banting şi Ch. Herbert Best, cărora le-a fost acordat Premiul „Nobel”, în anul 1923. Canadienii Banting şi Best au lucrat în problema extrasului de pancreas în august 1921 şi produsul obţinut de ei l-au denumit iniţial „Isletin”, cu toate că belgianul Jean de Meyer a creat termenul de „Insulină” în 1909. La 11 ianuarie 1922, Banting şi Best sunt primii care injectează extras de pancreas la om, reuşind să salveze de la moarte pe copilul în vârstă de14 ani Leonard Thompson, care era în comă diabetică. În februarie 1922, Frederik. G. Banting şi Charles H. Best au publicat un articol în care se prezentau rezultatele experimentale obţinute prin folosirea insulinei, noua denumire a hormonului pancreatic, şi care confirmau concluziile profesorului doctor român Nicolae Paulescu, al cărui articol despre descoperirea hormonului antidiabetic produs de pancreas, numit de Nicolae Paulescu „pancreină”, apăruse deja în 1921 în revista belgiană „Archives Internationales de Physiologie”.
Deşi articolul lui Banting şi Best a apărut după articolul lui Paulescu, Premiul „Nobel” pentru Medicină din 1923 a fost acordat cercetătorilor canadieni Frederick Banting, pentru activitatea experimentală desfăşurată, şi lui John James Rickard Macleod, pentru utilizarea insulinei în practica clinică, deşi meritul principal l-a avut biochimistul Collip. Banting, jignit de faptul că Best nu fusese menţionat, a decis să împartă Premiul „Nobel” cu el, iar Macleod l-a împărţit cu James Collip. Însă, Nicolae Paulescu nu a fost menţionat absolut deloc.
În 1969, diabetologul scoţian Ian Murray a vrut să scrie un istoric al descoperirii insulinei şi a constatat că Paulescu publicase primul lucrări valoroase în care a descris cu lux de amănunte acţiunile hormonului antidiabetic pancreatic. Articolul a apărut în 1971. În 1969, răspunzând campaniei internaţionale de restabilire a adevărului, iniţiată de diabetologul scoţian Ian Murray (în continuitatea căreia se înscriu şi eforturile unor specialişti români, în frunte cu prof. dr. Ioan Pavel), Comitetul „Nobel” recunoaşte meritele şi prioritatea lui N.C. Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic. Profesorul A.W.K. Tiselius (1902-1971), directorul Institutului „Nobel”, deplânge situaţia din 1923, dar exclude posibilitatea unei reparaţii oficiale. „Reparaţie oficială” ar fi presupus şi importante despăgubiri materiale…
În 1971, Ian Murray scria „Lui Paulescu, distinsul om de ştiinţă român, i s-a acordat o recunoaştere insuficientă. Când echipa din Toronto îşi începea cercetările, profesorul român reuşise deja să extragă hormonul antidiabetic din pancreas (insulina n.a.) şi să-i demonstreze eficienţa în reducerea hiperglicemiei diabetice. Banting şi Best sunt consideraţi a fi primii care au reuşit să izoleze insulina”. La fel se pronunţa şi Roif Luft, preşedintele Fundaţiei Internaţionale de Diabet şi Director al Comitetului „Nobel” pentru Fiziologie şi Medicină (1971).
Pentru noi, românii, Nicolae Paulescu rămâne savantul extraordinar şi descoperitorul insulinei, fiind, astfel, cel care a salvat viaţa a milioane şi milioane de oameni de pe întreaga planetă. (George V. GRIGORE)