Nicolae Bălcescu – 201 ani de la naştere

Istoricul, scriitorul şi revoluţionarul român Nicolae Bălcescu (29 iunie 1819, Bucureşti – 29 noiembrie 1852, Palermo) a lăsat o memorie de neşters, datorită patriotismului de care a dat dovadă. Alături de fratele său mai mic, Barbu, a participat la Revoluţia din 1848. Prin capodopera sa Românii supt Mihai Voievod Viteazul, Bălcescu l-a impus în canonul naţional pe voievodul Mihai Viteazul. Născut în Bucureşti, într-o familie de mici boieri, era fiul pitarului Barbu şi al serdăresei Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălceşti, Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu. Tatăl lui Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824. Nicolae Bălcescu a avut doi fraţi: Costache şi Barbu, precum şi două surori: Sevasta şi Marghioala. Într-un document se mai pomeneşte şi de o altă soră, Eleni.

La vârsta de 7 ani, Nicolae Bălcescu începe să înveţe limba greacă, acasă, apoi, din anul 1832, studiază la Colegiul Sf. Sava, impresionându-i pe colegi şi pe profesori cu inteligenţa şi entuziasmul lui. A fost coleg cu Ion Ghica, iar unul dintre profesorii săi era Ion Heliade Rădulescu. Petrecea zile întregi studiind documente şi realiza, extrem de metodic, extrase din mari autori, orizontul lecturilor sale fiind deosebit de vast: de la Plutarh, Xenofon, Tucidide, Tacit, Cezar, la Napoleon, Frederic cel Mare, Gibbon sau Jomigny. Pentru a-şi completa educaţia, lua lecţii particulare de filosofie, cu bănăţeanul Eftimie Murgu, care fusese obligat să părăsească catedra de la laşi, ca urmare a ideilor sale revoluţionare.

În anul 1838, Bălcescu se înrolează voluntar în armată, primind gradul de iuncher. Aici iniţiază un curs pentru a-i învăţa pe ostaşii Regimentului 3, aflat în garnizoana Bucureşti, scrisul şi cititul, aritmetica şi geografia. Ofiţerii care asistau la prelegeri se întrebau nedumeriţi cum a putut cineva „să măsoare pământul şi să numere câte lighioane de oameni şi de limbi mai sunt pe faţa lui”.

Alături de Eftimie Murgu şi Marin Serghiescu Naţionalul, participă, în 1840, la conspiraţia Filipescu, care este descoperită, şi este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani, până la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica şi venirea lui Bibescu. După ce este eliberat, înfiinţează, împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell, o altă organizaţie secretă, Frăţia, şi călătoreşte prin toate teritoriile locuite de români: Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum şi prin Franţa şi Italia. Studiază istoria, fiind editor, alături de August Treboniu Laurian, al unei reviste de istorie numită Magazin istoric pentru Dacia, apărută începând cu 1844. În Franţa s-a implicat în Revoluţia din februarie 1848. Inspirat de această revoluţie, s-a întors la Bucureşti pentru a participa la revoluţia din 11 iunie. A fost, timp de două zile, ministru de externe şi secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluţionari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea ţăranilor şi vot universal. Tot în 1848 i s-a născut, la Pesta, un fiu, Bonifaciu Florescu, rezultat din relaţia sa cu Luxiţa Florescu, fiica marelui agă Iordache Florescu. Arestat la 13 septembrie 1848 de autorităţile Imperiului Otoman, care au înăbuşit revoluţia, reuşeşte să evadeze şi să treacă în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de autorităţile habsburgice. În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, Atena şi ajunge la Constantinopol. Apoi, la Debreţin, unde se întâlneşte cu Lajos Kossuth, conducătorul Revoluţiei maghiare, încercând un aranjament „pacificator” între revoluţionarii români transilvani şi cei maghiari. Lajos Kossuth îi face o impresie bună lui Bălcescu. Kossuth este de acord cu propunerea revoluţionarului român. La 2 iulie 1849, la Pesta, este semnat „proiectul de pacificare”, un acord româno-maghiar. Avram Iancu şi revoluţionarii săi se declară de acord să rămână neutri faţă de acţiunile militare ale maghiarilor. Aceştia nu îşi respectă promisiunile şi se ajunge din nou la conflict. În acelaşi timp, însă, trupele imperiale contrarevoluţionare habsburgice şi ruse intră în Transilvania şi Revoluţia maghiară condusă de Kossuth este înfrântă.

Ca istoric, marea operă a lui Nicolae Bălcescu a fost Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849. (Rămasă în manuscris, a fost publicată de Alexandru Odobescu, în 1861 – 1863.) Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forţele revoluţionare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederaţii europene.

Cu un paşaport eliberat la Paris, la 27 septembrie 1850, au nom de Sa Majesté l’Empereur des Ottomans, în primăvara lui 1852 pleacă la Constantinopol, de aici, la Galaţi, şi încearcă să pătrundă în Ţara Românească, însă autorităţile nu-i permit, deşi e bolnav şi vrea să o vadă pe mama sa, în vârstă şi bolnavă. Medicii îl sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin Malta, Napoli, şi se stabileşte la Palermo, în Sicilia, la hotelul Alla Trinacria. Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani.

În anul 1977, antropologul Cantemir Rişcuţia a făcut parte dintr-o delegaţie română plecată la Palermo pentru a descoperi locul în care se spunea ca ar fi înmormântat Bălcescu. Totul pornise de la mărturia unui marinar, care credea ca trupul românului mort în exil se afla în galeria de mumii a călugărilor capucini. Rişcuţia a analizat 2.000 de schelete, dar nici unul nu se potrivea trăsăturilor lui Nicolae Bălcescu. Într-un final, au aflat că românul fusese înmormântat într-un osuar de onoare al capucinilor, loc sigilat în urma unei epidemii de holeră. Trupul lui Nicolae Bălcescu nu a mai fost scos la lumină.

Pentru sublinierea personalităţii lui Nicolae Bălcescu, pe care regimul îl considera înaintaş al ideologiei comuniste, au fost emise, pe rând, trei bancnote care aveau gravată efigia paşoptistului: bancnotele cu valoarea nominală de 1.000 de lei, din emisiunea 1950, precum şi cele cu valoarea nominală de 100 de lei, din emisiunile 1952 şi 1966. În memoria revoluţionarului paşoptist, personalitatea lui Nicolae Bălcescu a fost evidenţiată prin denumirea dată unor localităţi, şcoli, licee, străzi şi bulevarde, prin ridicarea de statui şi monumente, prin existenţa Centrului Cultural pentru UNESCO Nicolae Bălcescu din Bucureşti, dar şi a Asociaţiei Cultural – Istorice Nicolae Bălcescu.

Ca o încununare a tuturor se poate vizita Muzeul Memorial Nicolae Bălcescu din comuna Nicolae Bălcescu, din judeţul Vâlcea, un complex muzeal cu totul deosebit. Cele 11 încăperi ale conacului au fost împărţite în două zone. Muzeografii au încercat să redea, în prima zonă, atmosfera secolului al XIX-lea, aici putând fi admirate piese de mobilier Biedermayer, oglinzi veneţiene, covoare olteneşti şi ceramică de Corbi sau Curtea de Argeş. Cea de-a doua parte a expoziţiei cuprinde documente, manuscrise şi studii despre viaţa lui Nicolae Bălcescu şi implicarea acestuia în revoluţia paşoptistă.

Nicolae Bălcescu se înscrie în galeria marilor personalităţi ale naţiunii române, fiind un vizionar printre fruntaşii generaţiei care a condus la constituirea României moderne, la 1859 şi, mai târziu, la proclamarea Statului Naţional Unitar Român în 1918. (George V. Grigore)

Surse: biblacad.ro; memorialulbalcescu.ro; historia.ro; enciclopediaromaniei.ro.