Nevoia de tătuci

Tertium non datur, a treia cale nu există. Alb sau negru, în rest, nu ne interesează, putem arunca cutia cu acuarele la coşul de gunoi al politicii. Nu mai există doctrine, ci naraţiuni dihotomice: noi, cei puri, perfecţi, şi „restul” – termen echivoc care poate defini orice, de la interminabilele valuri de migranţi până la pro sau antiglobalism. Noul context politic, inaugurat în luna ianuarie a acestui an, favorizează excesele de tot felul, naţionalismul dur, extremismul manifest, anti-dialogul, întâietatea forţei. Un fel de zoroastrism post-democratic inhalat cu nesaţ de mase din ce în ce mai largi de oameni dezamăgiţi, dezorientaţi, îngrijoraţi de iminenţa unui conflict şi de ameninţările din ce în ce mai limpezi la adresa propriului mod de viaţă. Ne-am trezit în faţa unui neaşteptat paradox: extremiştii par să-şi dorească pacea în mai mare măsură decât establishmentul clasic care pare cuprins de o febrilitate beligerantă de neînţeles. Primii sunt motivaţi de faptul că în condiţii de pace îşi pot întări puterea personală, stimulând nevoia de „tătuci” locali providenţiali, lideri atotştiutori învestiţi cu puteri discreţionare, care promit o lume nouă, prosperă sub conducerea lor, un fel de pax pater bazată pe valori tradiţionale de a căror conservare ei, tătucii, răspund cu capul şi o garantează cu crucea în mână. Cea de-a doua categorie, vechea clasă politică, ţine cu dinţii de principiul care a guvernat lumea dintotdeauna: cel mai puternic dictează celui mai slab, ceea ce duce la o oarecare stabilitate pe perioade relativ lungi, deşi, uneori, foamea de resurse sau căutarea unor noi pieţe generează stări conflictuale. Şi unii şi ceilalţi au o problemă de credibilitate, iar asta a făcut ca atacul, indiferent de natură, să devină o doctrină în sine: toată lumea se ia de toată lumea. Totuşi, establishmentul, cu toate metehnele sale, ar trebui să aibă un avantaj: hotărârile, juste sau greşite, etice sau nu, sunt rodul dezbaterii, al unui oarecare consens sau al opiniei majoritare, pe când, în celălalt caz, deciziile sunt sentinţe, decrete ale unei singure persoane. Şi totuşi, în ultima vreme, tătucii au mai mult succes. Să fie acesta eşecul diplomaţiei, al vechilor şcoli de gândire? Toţi aceşti Mesia care şi-au făcut apariţia în mai multe state ale lumii nu au ajuns în aceste poziţii împărţind zâmbete şi dezbătând probleme reale, ci dând din coate, acaparând dezbaterea publică prin accentul pus pe latura emoţională şi lansând promisiuni în care orice om cu un strop de minte nu ar trebui să creadă înainte de a chibzui cu atenţie. Principalul motiv este haosul doctrinar, iar scopul final este schimbarea din temelii a lumii, sau mai precis, a modului în care a fost şi este condusă. Nici nu mai contează dacă tătucul e american, rus sau chinez, important este că Europa a rămas blocată în paradigma, altfel mult mai sănătoasă, că se poate descurca şi fără tătuci care să-i arate drumul drept, cu nuiaua în mână. Cetăţenii europeni, uşor ameţiţi de senzaţia că cineva le trage continentul de sub picioare, cu tot cu bunăstarea lui, încearcă să găsească soluţii în faţa acestor schimbări surprinzătoare. În graba de a găsi rezolvarea unor probleme endemice, liderii europeni adoptă, fără să-şi dea seama, aceleaşi proceduri mesianice. Confruntată cu vulnerabilităţi fără precedent – dezindustrializarea, externalizarea producţiei către ţări de pe alte continente, criza energetică, seceta prelungită şi schimbările climatice, pierderea pieţelor Sudului Global, renunţarea la resursele ieftine din spaţiul ex-sovietic sau din China, dependenţa cronică de importuri, recentul „divorţ” ideologic şi economic de Statele Unite –, Uniunea a reuşit să se certe cam cu toată lumea, făcându-şi adversarii să-şi frece mâinile de bucurie. Chiar şi euroscepticii sunt iritaţi şi contrariaţi de această strategie, fiindcă nu le este indiferent care va fi viitorul acestei structuri pe care o critică neîncetat, însă o acceptă ca garant al propriei bunăstări. Fiecare dintre aceste breşe trebuie analizată şi „astupată” cu înţelepciune. A trecut vremea orgoliilor anchilozate, a „celor două viteze”, a lozincilor despre unitate în diversitate, a uşilor închise în spatele cărora o mână de tătuci iau decizii în numele a jumătate de miliard de oameni. Din fericire, studiile sociologice ne arată că tinerii europeni sunt mai degrabă centrişti şi încearcă să evite atât marasmul ideologic şi confuzia semănată de propaganda agresivă, cât şi clasificările bazate pe criterii geografice, istorice sau culturale. E un semn bun, primul care demonstrează că, în ciuda aparenţelor, noile generaţii au început deja să gândească mai sănătos şi mai deschis. Ei sunt condamnaţi să-şi regăsească demnitatea şi, în cele din urmă, adevărata libertate. (Dragoş CIOCĂZAN)