Un domn, despre care umblă vorba că ar fi filosof, umple din nou agora cu nesecatul venin pe care îl produce din belşug aura întunecată a domniei sale. De fapt, frustrarea se vede cu ochiul liber, şi nu este neapărat legată de lipsa jucăriilor în copilărie, ci de absenţa unor păpuşele sau maşinuţe bâzâitoare al căror zgomot să-l imite pârâind din buze acum, la vârsta prezumată a înţelepciunii. Omul se plictiseşte de atâta privit în oglindă, supărat că meseria de gânditor nu prea îl mai defineşte, dacă l-a definit vreodată. Sau poate nobila menire a acestei profesii, care stă, prin revelaţie şi exerciţiu al minţii, la baza fie şi a celui mai mic pas înainte al omenirii, funcţionează în ceea ce îl priveşte doar parţial, ca o funcţie incomplet setată, alterată de ură şi invidie. De câteva zile, omul are, iar, o problemă cu un personaj legendar al Revoluţiei din decembrie: tună împotriva acestuia cuvinte grele scoase din argoul periferiilor populate de şuţi şi curtezane ieftine, îl insultă, îl face mincinos şi fals dizident, ba chiar colaborator al vechiului regim.
Preocupat cu revărsările viscerale, gânditorul nostru uită un lucru esenţial: spre deosebire de domnia sa, cel pe care îl ceartă chiar are operă, fiind autorul unui număr impresionant de volume de poezie, proză, dar şi un publicist iscusit şi citit de sute de mii de oameni din ţară şi din străinătate. Pe cel atacat l-am văzut toţi cei care am trăit zilele Revoluţiei, intrând în studiourile TVR urlând „Fraţilor, am învins!”. Exact în acele momente, el, intransigentul privea năucit desfăşurarea evenimentelor aşezat comod în fotoliul din faţa televizorului, având în minte o singură grijă: cum o va da la întors dacă regimul nu se va prăbuşi destructurat de mânia unui popor care nu mai putea să îndure nu neapărat cumplitele lipsuri materiale, ci în primul rând personaje burleşti precum propria-i persoană.
Problema cea mai gravă a societăţii româneşti nu este însă existenţa acestui insignifiant şi efemer personaj asupra căruia cărţile de istorie, probabil, nu vor zăbovi nicio clipă. Ceea ce ne doare este crunta realitate că acest gen de vieţuitoare se multiplică printr-un ciudat fenomen de partenogeneză a răului, dezbinării şi urii. Sunt mulţi. Ei vorbesc pe la colţuri, bârfesc, îşi iţesc peste tot capetele cutreierate de mediocritate şi platitudini. Sunt cei care nu se pricep la nimic, sunt sfâşiaţi de invidie când văd succesul altora, dar ştiu să strecoare vorbe şirete la urechea cui trebuie, când trebuie, care strică şi blochează – măcinaţi de propria neputinţă şi incompetenţă – tot ceea ce merge bine, care mânjesc ideile curate şi limpezi. Foşti, actuali sau viitori delatori, nimic nu pare să le stea în cale pentru că argumentele lor sunt întotdeauna poleite cu bune intenţii. Omul bine intenţionat, dedicat ideilor sale, este o victimă sigură. Nu te poţi apăra de rău fiindcă nu poţi accepta sau înţelege existenţa lui atunci când tu însuţi eşti, prin definiţie, bun. Şi astfel, ei, nevertebraţii, alunecă liniştiţi prin mâlul unei lumi prea tolerante şi prea grăbite pentru a le da atenţie. Nu am înţeles niciodată de ce izbânda binelui vine după lupte crâncene, sacrificii şi durere, iar răul iese victorios mult mai uşor. Poate într-o zi toată această faună se va topi înghiţită de prea-răul pe care îl produce neîncetat. Abia atunci, vom putea răsufla uşuraţi. (Dragoş CIOCĂZAN)