Neuitata Zoe Dumitrescu-Buşulenga (20 august 1920 – 5 mai 2006)

Nu mi-aş fi închipuit că voi însemna pe o filă de hârtie rândurile care să amintească un fapt ce ne stârneşte atâtea nostalgii şi meditaţii: în ziua de 20 august s-au împlinit o sută de ani de la naşterea unei Doamne a Culturii româneşti contemporane: Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

Într-adevăr, deşi au trecut şapte decenii de când am văzut-o şi am ascultat-o întâia oară în Amfiteatrul Odobescu al Facultăţii de Litere din Bucureşti pe cea care avea doar gradul universitar de lector, amintirea acestei „întâlniri admirabile” se păstrează de parcă acum am părăsit sala de curs. Şi aceasta pentru că Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu transmitea de la catedră doar o uimitoare bogăţie de cunoştinţe, nu te copleşea cu erudiţia sa ramificată în timp şi spaţiu, ci te chema ca pe un prieten mai tânăr încă din primele fraze să-i fii tovarăş la acele „itinerarii prin cultură” în „periplul umanistic”, aşa cum şi-a numit două din cărţile sale.

A încălzit inimile generaţiilor de studenţi care au ascultat-o predând la începutul carierei sale istoria literaturii române şi apoi istoria literaturii universale, făcându-i să trăiască pe tărâmurile frumosului întruchipat de operele fundamentale ale culturii româneşti şi străine. Elevă şi demnă continuatoare a lui Tudor Vianu, căruia îi dedică una din cărţile sale, numindu-l „marele său profesor”, formaţia sa intelectuală a început şi s-a desăvârşit la şcoala românească, urmând toate treptele ei. Pare incredibil astăzi să descoperim că Zoe Dumitrescu-Buşulenga a trecut hotarele ţării la două decenii şi mai bine de la absolvirea facultăţii. Dar atunci când a participat la reuniuni ştiinţifice a fost la acelaşi nivel cu reprezentanţii unor centre de mare şi veche cultură europeană, datorită vastităţii cunoştinţelor, originalităţii ideilor, stăpânirii perfecte a unor limbi de circulaţie europeană. Pretutindeni unde a mers, Zoe Dumitrescu-Buşulenga a reprezentat România cu prestanţa intelectuală apreciată de toţi cei ce au ascultat-o.

Academician, profesor universitar, critic şi istoric literar, Zoe Dumitrescu-Buşulenga s-a născut la 20 august 1920, în Bucureşti. A absolvit cursurile liceale la Şcoala Centrală din Capitală, apoi a urmat studii muzicale la Conservatorul „Pro-Arte” şi studii juridice şi filologice la Facultăţile de Drept şi de Litere (anglo-germanistică, istoria artelor) din Bucureşti, specializându-se în literatura comparată, conform dicţionarului Membrii Academiei Române (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).
În 1970, a susţinut teza de doctorat în drept Evoluţia noţiunii de suveranitate, precum şi teza de doctorat în filologie Renaşterea - Umanismul - Dialogul artelor. Până în 1982, a fost, pe rând, asistent (1948), lector, conferenţiar şi profesor (din 1971), iar din 1975 – şef al Catedrei de Literatură Comparată la Universitatea din Bucureşti. Concomitent, până în 1957, a fost redactor la Editura pentru Literatură. De asemenea, a fost cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară George Călinescu din Bucureşti, iar în perioada 1973-1994 s-a aflat la conducerea acestui institut.
Zoe Dumitrescu-Buşulenga a fost membru al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice (vicepreşedinte, din 1970), al Comitetului Naţional Român de Literatură Comparată (preşedinte, 1975), al Biroului executiv al International Comparative Literature Association (1973-1979), al Academiei Europene de Ştiinţe şi Arte din Paris (1990), al Academia Europaea din Londra (1993), al Comitetului Executiv al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată (1973-1979). A fost director al Accademia di Romania din Roma, în perioada 1991-1997, precizează dicţionarul amintit.
Autoare a numeroase volume de istorie literară, literatură comparată, istoria culturii, sinteze, memorialistică, de prefeţe ori postfeţe la ediţii din operele unor mari scriitori români şi străini, dar şi reputat eminescolog, Zoe Dumitrescu-Buşulenga a creat o operă impresionantă, din care amintim: Contemporanul şi vremea sa (1959), Influenţe shakespeariene în trilogia dramatică a lui Delavrancea (1962), Ion Creangă (1963), Eminescu (1963), Renaşterea: Umanismul şi dialogul artelor (1971), Antologia poeziei româneşti (1974), Eminescu. Cultură şi creaţie (1976), Itinerarii prin cultură (1982), Eminescu şi romantismul german (1986; 1999), Eminescu. Viaţa, Opera, Cultura (1989), micromonografia Ştefan Luchian (1993). Pe lângă acestea, a realizat, singură sau în colaborare, lucrările: Muzica şi literatura (I-II, 1986, 1987, 1994), Scriitorii români, Eminescu şi muzica (1989), dar şi peste 200 de studii apărute în reviste prestigioase din ţară şi din străinătate. A fost director al revistei Synthesis şi al Revistei de istorie şi teorie literară şi a colaborat la revistele Secolul 20, România literară, Manuscriptum.
De-a lungul timpului, a fost distinsă cu numeroase premii, printre care: Premiul special al Uniunii Scriitorilor (1986, 1989), Premiul Herder (1988), Premiul Adelaide Ristori, pentru activitatea culturală din Italia (1993, Roma); Premiul internaţional Pleiade pentru colaborarea între popoare (1994, Roma). De asemenea, a fost decorată cu Ordinul de Merit al Republicii Italiene în grad de comandor (1978), Ordinul bulgar Sf. Chiril şi Metodiu (1977), Ordinul naţional Pentru Merit (2003).
La 1 martie 1974, a devenit membru corespondent al Academiei Române, apoi, din 22 ianuarie 1990, membru titular, iar în perioada 2 februarie 1990-18 februarie 1994 a fost vicepreşedinte al acestei prestigioase instituţii.
După 1989 s-a retras la Mănăstirea Văratec din judeţul Neamţ, iar în 2005 s-a călugărit, devenind Maica Benedicta. Un an mai târziu, la 5 mai 2006, a murit la Mănăstirea Văratec şi a fost înmormântată la Mănăstirea Putna.
În anul 2007, a fost înfiinţată Fundaţia Credinţă şi Creaţie. Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, cu scopul de a cultiva moştenirea spirituală şi culturală a reputatului critic şi istoric literar. (AGERPRES)

A trăit prin cultură şi pentru cultură. De aici acea bucurie nestăvilită de a comunica ceea ce ştia prin toate căile pe care le avea la îndemână. Cărţile, studiile, articolele sale – tot ce ne-a rămas scris şi înregistrat – reprezintă pagini de o înaltă intelectualitate, de densă analiză filozofică şi estetică, mustind de idei îndrăzneţe. Lipsită de snobism, combătând ferm dispreţul pentru valorile naţionale, Zoe Dumitrescu-Buşulenga a propagat opera şi fapta acelor personalităţi prin care cultura românească şi-a afirmat individualitatea şi valoarea perenă.

Cultura românească nu a fost pentru Zoe Dumitrescu-Buşulenga doar un obiect de studiu, o materie predată la un curs universitar. A avut conştiinţa valorilor pe care cei fără nume, pierduţi în anonimatul veacurilor, ca şi cei care au ilustrat toate genurile creaţiei culte, le-au zămislit de-a lungul timpurilor. Cel ce întruchipa aceste înălţimi nepieritoare, cel ce ajunsese cu gândul în timpuri mitologice şi reprezenta ca nimeni altul frământările veacului său era în concepţia sa Eminescu, asupra căruia a proiectat timp de mai multe decenii lumini noi, integrându-i lirica şi gândirea în curentul dominant al Europei acelei vremi – romantismul. Una dintre cărţile sale se intitulează „Eminescu şi romantismul german”, distinsă cu premiul internaţional Herder.

Acum, când au trecut 100 de ani de la naşterea sa, toţi cei care am avut privilegiul să o ascultăm, să fim în apropierea ei, toţi cei ce au cunoscut-o, au citit-o şi ascultat-o, toţi cei care au luat lumină din cuvântul şi scrisul său, îndreaptă un gând de smerită recunoştinţă către aceea ce s-a dăruit idealului de frumos, pe toate planurile vieţii: neuitata Zoe Dumitrescu-Buşulenga. (Valeriu RÂPEANU)