Neo-populismul: un pariu istoric

Că vor fi patru sau două, campaniile electorale care vor ţine prima pagină a actualităţii politice româneşti a acestui an se anunţă de pe acum delicios de inepte. Noutatea constă într-o fulminantă revenire în prim-plan a populismului, greşit denumit şi interpretat drept extremism sau naţionalism. Şi nu doar la noi. În întreaga lume, o mulţime de lideri apăruţi peste noapte îşi revendică apartenenţa şi îşi construiesc strategiile pe acest curent. Nu de ieri de azi, ci de vreo zece ani. Pe bună dreptate, ne întrebăm cum a putut fi posibilă o renaştere şi o creştere atât de rapidă a fenomenului într-o lume care se pretinde una a armonizării valorilor. În primul rând, toţi cei care analizează evoluţiile politice din ultimii ani se încăpăţânează să plece de la premisa greşită a unei filiaţii populism-naţionalism-extremism. De fapt, neo-populismul zilelor noastre este un conservatorism exacerbat, cauzat de tabula rasa proclamată de globalism sau/şi de alte curente integratoare. Sigur, în unele discursuri sau manifestări apar şi scurte episoade de extremism verbal sau fizic, poate şi câteva puseuri naţionaliste, dar acestea sunt departe de ceea ce ar trebui să fie conform definiţiei unanim acceptate a termenului, fiind vorba mai degrabă de izbucniri punctuale cauzate de un eveniment legat de o lege, de un lider indezirabil, de o situaţie economică nefavorabilă. Pe de altă parte, este adevărat că aceste formaţiuni nu au ajuns să deţină nicăieri puterea conferită de majoritatea absolută. Poate că în acest ultim caz, s-ar schimba lucrurile, nu ştiu dacă în rău sau bine. Pe vremuri, populismul era de stânga, acum e şi de dreapta, şi de centru, şi neafiliat, din cauza vidului ideologic creat de slăbirea până la dispariţie a curentelor tradiţionale, dar şi de anihilarea prea rapidă a unui mod de viaţă la care, se pare, o mare parte a omenirii nu vrea să renunţe.
Este vorba şi despre eşecul elitelor, incapabile să-şi exercite rolul de stabilizator şi promotor al valorilor, lăsându-se luate de valul socializării în masă. De altfel, acesta este principalul motiv al ascensiunii majorităţii liderilor populişti: într-o epocă în care imaginea şi zgomotul contează mai mult decât cuvântul, vor avea câştig de cauză doar cei capabili să transforme nimicul în show. Cu cât populaţia e mai îndopată cu ştiri false, manipulări, statistici măsluite, minciuni şi avertismente cauzatoare de panică, cu atât îşi va căuta mai abitir un lider providenţial, iar dacă nu-l va găsi, va fabrica unul, folosind ca materie primă un individ anost şi cam neghiob, dar capabil să urle sloganuri, promisiuni aiuritoare şi lozinci căţărat pe un butoi. Găsim exemple de la un capăt la altul al lumii, nu ducem lipsă. De ce au succes? Fiindcă populismul operează cu problemele reale ale omului de rând, promite înnoirea, abolirea privilegiilor, egalitate de şanse şi, nu în ultimul rând, aduce în prim plan liderul mesianic. De acolo, de pe butoiul lui, acesta din urmă va schimba în bine lumea, mai mult, viaţa fiecărui om care îl ascultă cu gura căscată în care noul Mesia îi va îndesa zilnic o tartină cu niscaiva icre negre. Criza e ideologică, din păcate. De secole, fiecare trecere la o nouă eră istorică a pornit de la o nouă ideologie care a împins lumea înainte (uneori, pentru scurt timp, dar cu costuri enorme, şi înapoi…). Acum, facem pe dos, construim o lume nouă pe bază de intuiţie şi, mai încolo, când om avea timp, poate vom inventa şi o bază teoretică pentru ea. Iată de ce este totul atât de fragil şi de ce, în acest neant politic, neo-populismul şi-a croit şi îşi va croi în continuare drum. Aproape a câştigat pariul, fiindcă teoreticienii îşi pierd vremea luptându-se între ei şi încercând să ne spună ce rău va fi dacă naţionaliştii, extremiştii, populiştii vor pune mâna pe putere, în loc să se gândească ce să facă pentru a deveni ei înşişi lideri adevăraţi. Nu curentele sunt periculoase, ci felul în care acestea pot manipula oamenii care văd că vechea clasă politică nu mai este în stare să asigure câteva mici facilităţi, nu cine ştie ce: bunăstarea, pacea, sănătatea, instruirea, aerul respirabil. Instituţiile democratice se clatină periculos, fiindcă respectul de care ar trebui să se bucure într-un stat de drept este acum orientat spre persoane sau concepte care nu au nimic de-a face cu libertatea adevărată. (Dragoş CIOCĂZAN)