Neaşteptat de simplu şi incredibil de frumos

De cele mai multe ori, cotidianul plin de locuri comune în care ne derulăm existenţa nu ne mai surprinde cu nimic. Pare o curgere monotonă de cadre ale unui film revăzut pentru a mia oară. Ne-am obişnuit să ne conducem viaţa din clişeu în clişeu, lovind tot timpul jaloanele de pe margine şi fiind convinşi că aşa e corect. Păi, nu e! Mă contrazic, pentru că, din când în când, undeva pe calea asta apare o întâmplare tonică, aşa, ca o speranţă care nu moare ultima.

Ieri am hotărât să merg ceva mai mult pe jos. Vreme frumoasă, nu foarte cald, oraşul mai puţin aglomerat. Intru într-un supermarket şi cumpăr o baghetă proaspătă. Muşc cu poftă un colţ, o bag în rucsac şi trag fermoarul acestuia, lăsând bagheta să se iţească semeţ, ca un paratrăsnet. Fixez rucsacul pe spate şi îmi vâr căştile în urechi. Mă las cuprins de Concertul pentru vioară de Max Bruch şi păşesc absent pe stradă, cu ochii la grădinile superbe ale caselor din Cotroceni, la copacii strâmbaţi de vreme şi vremuri, la liniile demne, de o clasică eleganţă, ale arhitecturii interbelice reflectate în faţadele cu ferestre mari. Mă abandonez mirosului de vară şi de iarbă proaspăt tunsă. Ajung la intrarea în staţia de metrou şi dau jos bagajul din spate. Am nevoie de bani pentru cartela de metrou. Nu-mi vine a crede: fermoarele bătrânului meu rucsac stau căscate ca o gură hâdă şi ştirbă. Slăbite de vreme, se deschiseseră în balansul mersului meu vioi. Bagheta dispăruse. La fel şi ochelarii şi portofelul. Mă răsucesc şi o apuc înapoi în direcţia din care venisem. Străzile, pustii. În timp ce merg, calculez febril ce înseamnă dispariţia portofelului. Alergătură pentru refacerea talonului maşinii, cărţii de identitate, permisului de conducere, cardului de sănătate. Başca amenzile şi feţele acre ale funcţionarilor care mă vor plimba satisfăcuţi pe la zeci de ghişee. Că doar eu am fost căscat, nu ei…

Văd de la distanţă, într-un rond de flori, bagheta. O apuc cu ambele mâini, o frâng în două şi o pun în rucsac. Apoi îmi apar ochelarii, proptiţi de marginea unui gărduleţ. Mă gândesc că măcar de cheltuiala asta am scăpat. De portofel nici urmă. Ajung în faţa magazinului de mai devreme. Gata, nu mai are rost să caut, s-a dus. Mă întorc spre stânga şi dau cu ochii de chioşcul unei bătrâne florărese. O cunosc, vorbim adesea. În geamul chioşcului stă portofelul meu. Mă trec toate apele şi un val de plumb topit mi se lasă în picioare. Ai pierdut ceva, frumosule?, mă întreabă femeia tuciurie, ţinând prizonier în colţul gurii un muc de ţigară. Da!, răspund pierdut. Mă chestionează, cu aer de agent FBI, asupra conţinutului portofelului, se lămureşte, apoi mi-l dă, zâmbind. Să ai grijă, mamă, acu’ ai avut noroc!. Spun săru’mâna şi plec. Privind cu drag înapoi.

De fapt, nu e mare lucru. Doar o poveste adevărată, banală, dar incredibil de frumoasă. (Dragoş CIOCĂZAN)