Ne râdem

Nu este suficient să vrei să schimbi lumea. Trebuie să dai un sens acestei schimbări, să argumentezi, să demonstrezi, să te străduieşti, să convingi. Am fost obişnuiţi să luăm drept definitivă configuraţia relaţiilor internaţionale aşa cum a fost ea definită de cele patru mari evenimente care au făcut lumea să arate, în linii mari, aşa cum este astăzi: Congresul de la Viena (1815), Tratatul de la Versailles (1919), Conferinţa de la Ialta (1945) şi Summitul din Malta (1989). Toate au căutat calea spre o pace durabilă şi toate au eşuat pentru că au pornit de la premisa greşită că legea e lege, dar doar pentru căţei. Oricum, toate sunt depăşite. Globalizarea lichefiază frontierele, uniformizează conştiinţele, aneantizează ideea de naţiune – adică distruge fundamentele liberalismului, ideologia care a asigurat prosperitatea unei însemnate părţi a lumii în ultimele două secole. Cu alte cuvinte, schimbare generată de o mulţime de factori, de la cei climatici sau geopolitici la cei economici. Sau mai degrabă interversiune, una cu care putem fi de acord, cu o condiţie însă: să fim informaţi, consultaţi, întrebaţi, să ne exprimăm opţiunea într-un fel sau altul.
România este precum cosorul descris în celebra secvenţă din Cel mai iubit dintre pământeni: are o parte lemn-oasă pe cale de dispariţie, judecând după miile de vagoane şi camioane care transportă lemn peste graniţă, şi o parte fer-oasă definită în ultimii treizeci de ani drept un morman de fier vechi. Până la urmă, să împleteşti un coş din nuiele nu e o muncă atât de migăloasă şi nici nu are ceva umilitor în sine. Contextul bate viaţa, ca de obicei. Atunci când un personaj rudimentar, de un primitivism feroce, le explică unor oameni cu multă carte şi multe lecturi ce este cosorul lui Moceanu, iarăşi, nu ar fi neapărat o nenorocire. În general, oamenii inteligenţi şi educaţi sunt modeşti, dornici să afle lucruri noi, toleranţi. Problema este că aşa-zisul dascăl purta un pistol la brâu şi îi „reeduca” de pe o poziţie de forţă, în timp ce „elevii” înfometaţi, murdari, înfriguraţi, îmbrăcaţi în zeghe şi trăind în barăci sordide nu aveau voie să „se râdă”. Tot ce puteau face era să repete în cor, silabisind printre vălătucii de sârmă ghimpată, cuvintele „profesorului” lor. Hegemonia părţii lemn-oase este evidentă, în limbaj, în atitudine. Să faci ce ţi se spune, să nu pui întrebări, să accepţi orice prostie ca pe un adevăr axiomatic.
Vârful încovoiat al cosorului e bont, dar poate la o adică să şi reteze nuielele mai neascultătoare. Hărnicia unui lobby agresiv nu e nici calea, nici soluţia. Schimbările nu se fac cu lozinci. Marile puteri se redefinesc, se reaşază pe talerele unei balanţe încercând să o menţină în echilibru, fără să bage de seamă că s-au înghesuit toate pe acelaşi taler. Au înlocuit dominaţia prin expansiune economică şi teritorială cu ideologia binelui făcut cu forţa, pe principiul „ştim noi mai bine ce i se potriveşte fiecăruia”, dublat de năzbâtii tehnologice nesustenabile pe termen lung, ilogice, şi pe deasupra legiferate de un grup restrâns, deşi urmează a fi aplicate întregii populaţii a lumii. Oamenii trebuie să ştie clar ce îi aşteaptă şi să decidă împreună ce e de făcut. De exemplu, la ultimul Forum de la Davos s-a propus ca industriile prelucrătoare să fie mutate în Africa pentru că e un continent bogat în resurse încă neexploatate. Foarte bine, dar pe africani nu i-a întrebat nimeni dacă sunt de acord să-şi transforme continentul într-un mare combinat siderurgic sau petrochimic. Am crescut cu ideea că lumea în care trăim este minunată, este perfectă şi ne oferă tot ce avem nevoie. Că trebuie să o îngrijim ca pe bunul cel mai de preţ. În definitiv, este singura pe care o avem deocamdată la dispoziţie şi singura care ne poate umple coşurile cu bunătăţi. Materiale sau spirituale. Pentru asta însă, coşul trebuie să fie trainic, ceea ce presupune ca folosirea cosorului să fie de bunăvoie, în cunoştinţă de cauză, fără „profesori” cu pistolul la brâu şi, da, din când în când să „ne râdem” fără teama că zâmbetul ne-ar putea fi sfâşiat de vreun gard din sârmă ghimpată. (Dragoş CIOCĂZAN)