Ne comparăm?!

Nu cred că este în regulă că ne-am obişnuit să trăim prin comparaţie, prin imitaţie, cu pretenţii şi aspiraţii ce nu au legătură cu posibilităţile noastre individuale şi colective, cu tradiţia, cu felul nostru de a fi, de a privi viaţa şi de a o trăi.

Poate că nu ar fi rău să ne comparăm, numai că, din comparaţie – „examinare a două sau a mai multor lucruri, ființe sau fenomene, făcută cu scopul de a se stabili asemănările și deosebirile dintre ele” –, am ajuns să alegem să ne situăm pe partea rea, negativă a elementelor de comparat, uneori cu motiv, alte ori fără un motiv evident decât, poate, acela că ne dorim să ieşim în frunte, indiferent la care cap al ierarhiei. Poate fi vorba şi de un soi de perfecţionism însoţit de neîncredere în capacitatea noastră de a fi în rând cu lumea.

Degeaba aflăm că nu toate ni se întâmplă numai nouă, că tarele societăţii noastre se întâlnesc pretutindeni, uneori mai accentuat, degeaba ni se atrage atenţia, implicit, că toate societăţile sunt alcătuite din oameni şi oamenii sunt foarte diferiţi, oriunde pe planetă, că sunt pretutindeni oameni buni şi oameni răi, genii şi incapabili, frumoşi şi urâţi… Insistăm să hiperbolizăm defectele noastre şi calităţile celorlalţi. Nu pot să identific ce cauze obiective ne-au adus în această situaţie, nu găsesc motivele pentru care nu putem să ne echilibrăm starea emoţională pentru a nu mai cădea pradă deznădejdii, pesimismului.

Fără îndoială, sunt şi oaze de normal, de oameni veseli şi optimişti. Cred că este vorba despre acei români care nu se informează din mass-media naţionale sau chiar internaţionale! Sunt oameni care ştiu, au învăţat să trăiască fără să se tânguiască, fără să caute vinovaţi cu sau fără vină, oameni care nu sunt marcaţi de ură şi neputinţă. Acei oameni care acţionează, care nu fac proiecte pentru arhive, care identifică probleme şi le rezolvă, oameni despre care poporul nostru zice că „sfinţesc locul”. Ei nu-şi pierd timpul făcând comparaţii invidioase cu alţii. Se compară cu abilitatea de a construi, de a întemeia, trăiesc în prezent pentru viitor. Nu aşteaptă confirmări interesate, ştiu cu siguranţă ce şi cum trebuie făcut.

Majoritatea tânguitoare îngroaşă rândurile celor care gândesc „să ne dea”, care privesc cu obidă şi se compară cu aceia care au, care sunt împliniţi. „Să ne dea”, dar refuză locuri de muncă din varii motive. (Nu vreau să cred că e vorba doar de lene!).  De ce? De unde acest adevărat blestem? De ce ne comparăm permanent doar la drepturi, nu şi la obligaţii? Dar de ce comparăm? Şi dacă tot o facem, să reflectăm şi să ne comparăm: în Japonia, împăratul nu se ridică decât în faţa profesorilor, iar omul de serviciu este „inginer de mediu”. Ne comparăm?! (Mioara VERGU-IORDACHE)