Ne cerem scuze pentru disconfortul creat

De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Ne-am putea limita la asta dacă miza nu ar fi atât de mare sau dacă ne-am mulţumi cu ideea că fiecare îşi trăieşte viaţa cum vrea, e liber să-şi  cocoşeze spinarea în faţa unui laptop, să taie frunză la câini, să presteze munci mai mult sau mai puţin calificate, să spargă capete (inclusiv propria tărtăcuţă), sau să o apuce pe  încurcatele căi ale învăţăturii. În acest ultim caz, abordarea este ceva mai gingaşă. Ce se întâmplă cu copiii şi adolescenţii zilelor noastre nu mai este o problemă doar a şcolii, ci una care reclamă un foarte incisiv spirit civic. Probabil că, la fel ca în cazul artelor, şcoala este oglinda societăţii care o păstoreşte; pe de altă parte, această instituţie nu este un segment stingher, independent al lumii în care trăim, nu e un tren din care cobori când te-ai plictisit de atâta amar de drum – dacă o faci, pierzi nu numai banii pe bilet, dar şi şansa de a mai urca vreodată într-un vagon, fiindcă gara în care ai coborât pe neaşteptate e, de fapt, doar o haltă prăfuită, locul perfect pentru petrecerea unei vieţi mărunte.

În ultima vreme, în unele şcoli din România se petrec lucruri de neînţeles, poate chiar orori. Au apărut focare de violenţă nu numai între elevi, ci şi între elevi şi profesori. Omul de la catedră nu mai are autoritate, este înjosit, umilit, îmbrâncit, îngânat zeflemitor, uneori ameninţat sau chiar bătut măr. Aici nu poate fi vorba doar despre faptul că unii copii percep şcoala ca pe o pierdere de vreme, fiindcă dacă ar fi aşa, nu ar mai frecventa cursurile deloc. Deci vor la şcoală, dar nu le place ce aud şi văd acolo. Violenţa (dacă nu este de origine patologică, dar aceste cazuri sunt extrem de rare) are, neîndoios, cu totul alte cauze, exprimând, susţin psihologii, frustrări ascunse, năzuinţe reprimate sau o anumită exacerbare a spiritului de frondă ca reacţie la constrângeri percepute strâmb. Mulţi se grăbesc să bage totul într-o singură oală: o generaţie pierdută, nu vor să înveţe, n-au nimic în cap, sunt ignoranţi şi proşti, o să se aleagă praful de ei şi de ţara asta, aoleu, cine ne va plăti pensiile. În primul rând, nu toţi copiii sunt aşa. Vestea bună este că procentul celor cu astfel de deviaţii comportamentale este foarte mic, vestea proastă este că acest procent este în creştere. Trebuie să pornim de la un fapt: lumea în care trăiesc aceşti adolescenţi este una imperfectă, bazată pe şmecherie şi inechităţi, pe minciună, pe haos informaţional şi tehnologic, pe lipsa coordonării instituţionale, pe subfinanţare, pe lipsa alternativei, pe zădărnicia viitorului, pe propagandă şi marketing de conjunctură. În aceste condiţii, ei nu fac decât ceea ce face, de la începutul Universului,  orice făptură vie, din orice regn: se adaptează. Dacă îi putem defini drept răzgâiaţi, distraţi, lipsiţi de idealuri, needucaţi, este pentru că la rădăcina acestor trăsături stau familia, societatea, şcoala. Familia pentru că, dincolo de conflictul firesc între generaţii, nu mai are timp să comunice cu propriii copii, îi scuteşte de orele de sport, refuză vaccinarea sau controlul antidrog în şcoli, sare la gâtul profesorului pentru că îi stresează odrasla; societatea pentru că oferă modele găunoase bazate pe succesul facil, promovând în neştire exemplele negative şi aproape deloc tinerii inteligenţi care realizează lucruri cu adevărat surprinzătoare, folositoare, cu care ne putem mândri; şcoala pentru că, fie-mi iertat, nu ţine pasul cu viaţa reală, nici prin programă, nici prin unii dintre profesori. Disciplina se impunea pe vremuri cu nuiaua sau cu cojile de nuci în colţul clasei. Astăzi, într-o societate virtualizată, acest lucru nu mai este posibil. De altfel, nici în trecut frica nu a rezolvat mare lucru. Şcoala, familia, societatea, luate separat, dar şi împreună, trebuie să se reinventeze pentru a crea un creuzet în care să fie plămădită o nouă gândire. Asta presupune deschiderea unui uriaş şantier: va fi zarvă, va fi mult praf (în ochi), vor fi nemulţumiţi (cum altfel?), va curge multă cerneală. De această dată, anunţul „Ne cerem scuze pentru disconfortul creat” va trebui să stea pe gard fix cât trebuie, nicio secundă mai mult, pentru că nu mai putem întârzia nicio clipă fără a risca pierderea unei întregi generaţii de copii pentru viitorul căreia suntem responsabili. (Dragoş CIOCĂZAN)