Ne-am adunat din văi şi de prin sate Să construim Republicii un drum cotit

Un fost coleg – alături de care am traversat, în urmă cu mulţi ani, vremuri crunte şi întâmplări ce aveau să ne lege pe viaţă – îmi atrage atenţia asupra unei sintagme folosite până la tocire în ultima vreme: „teatre de operaţiuni”. Are dreptate, nu mi-a trecut prin cap niciodată să iau în seamă insolenţa acestei expresii. Să îi descopăr geneza, mecanismele, fundamentele teoretice. Habar n-am cine a inventat-o. Probabil cineva îngrozitor de cinic, vreun strateg de cabinet, unul dintre acei oameni care mută zâmbind steguleţe pe hărţile tactice, fără să clipească. Pentru o astfel de persoană, cu siguranţă, joaca asta de-a trupele mutate pe o bucată de carton, la voia zarurilor, este un fel de teatru. Lucrurile s-ar opri aici dacă în spatele fiecărui fanion din hârtie colorată prins de o scobitoare nu s-ar afla oameni, oameni adevăraţi, care luptă, suportă nenumărate privaţiuni, îşi riscă viaţa şi îşi varsă sângele în fiecare clipă, angrenaţi într-un discreţionar şi neobosit joc al supravieţuirii. Cum poate fi numit un astfel de cataclism „teatru”? De fapt, este vorba despre viclenie, despre un mod eufemistic de a înveşmânta una dintre cele mai abjecte ticluiri ale spiritului uman – războiul – într-o mantie poleită: gloria nemuritoare a unora obţinută pe spatele şi cu preţul vieţii altora în numele unor scorneli ideologice al căror singur scop este umplerea unor piepturi cu nemeritate medalii. Când în capetele luminate se stinge lumina, diplomaţia amuţeşte făcând loc unei realităţi siluite. Adevărul tocat cu satârul se desface în bucăţele mici şi este luat de vântul închipuirii. Aşadar, „teatru de operaţiuni”, nu câmp de luptă, nu loc de desfăşurare a unei bătălii: obrazul gros transformă nenorocirea, moartea într-un spectacol festiv. Între cinism şi grotesc nu e decât un pas, uşor de străbătut când comentezi din fotoliul de acasă, făcând mare caz de un aşa-zis patriotism care nu este altceva decât o perdea neruşinată în spatele căreia se ascund setea de putere şi lipsa de respect. Iar cei care au promovat nefericita sintagmă au fost atât de harnici, încât au adăugat până şi în dicţionare noul sens dat de ei cuvântului „teatru”: locul de desfăşurare a unor operaţiuni militare de mare importanţă strategică. Adică, tot un fel de spectacol, ceva mai sângeros însă, unul în care personajele mor pe capete, de-adevăratelea, nu pe scenă într-un decor butaforic, păcănind din arme de carton.

Ar fi util să ne întrebăm când a început stâlcirea sensului unor cuvinte, fiindcă fenomenul nu e nou. Poate atunci când, forţaţi de împrejurări, am fost nevoiţi să o luăm de la capăt, să construim, vorba cântecului, „Republicii un drum de fier” care s-a dovedit, câteva decenii mai târziu, că nu era foarte drept, ci mai degrabă cotit, sinuos, şi tot alergând pe serpentine, ne-a luat ameţeala şi n-am mai deosebit lozincile de realitate. Sau poate atunci când am sperat că o vom lua pe un alt drum, mai drept, şi ne-am dat seama că iar ne-am blocat în apoftegme, fiindcă punctul de pornire a fost tot un „teatru de operaţiuni”, din păcate, tare prost ticluit şi bazat tot pe vărsarea de sânge nevinovat gândită ca spectacol oferit gratis „maselor largi” însetate de dreptate. La final, a rămas cum am stabilit şi am luat-o pe alte cărări, la fel de înfundate. Deci, ne place. Noutatea constă în conferirea unui sens băşcălios unor lucruri de o gravitate extremă. Conflictul, armat sau diplomatic, a intrat în cotidian ca o telenovelă despre oameni care, deşi se iubesc şi au de toate, sunt îngrozitor de supăraţi unii pe alţii, dar joacă un teatru ieftin pentru publicul avid de senzaţii tari. Nu cred că ar avea sens să iniţiem o petiţie prin care să solicităm înlocuirea sintagmei sus-amintite cu cea, mult mai potrivită, de „război în toată regula”, fiindcă nu am face decât să punem paie pe foc. La urma urmei, trăim într-un obositor spectacol mediatic, a cărui singură grijă este tocmai căutarea unor expresii şi titluri incendiare, având ca scop răstălmăcirea sensurilor. De dragul victoriei, orice ar presupune aceasta, continuăm să ne adunăm din văi şi de prin sate pentru a construi drumurile cotite, strâmbe şi uneori mincinoase de care are nevoie Republica asta planetară, pentru a-şi pune în practică noua paradigmă: o lume ca un „teatru de operaţiuni”. (Dragoş CIOCĂZAN)