Navetiştii

O ceaţă ca de început de lume ascunde clădirea umedă şi cenuşie a unei gări de la marginea Bucureştilor, o haltă cu peroane crăpate la care trag, obosite, trenuri roşii mirosind a păcură şi a vremuri vechi. În fiecare zi, a fiecărui anotimp, indiferent de vreme şi vremuri, în crucea zorilor, un puhoi pestriţ se revarsă din vagoanele întunecate, ca un muşuroi spart acoperind traversele unsuroase. Oameni oacheşi, veseli şi vorbăreţi, în salopetele lor fluorescente, gunoierii noştri cei de toate zilele. Peste trei sute se scurg zilnic din trenurile care opresc în halte de nimeni ştiute, spre a se revărsa apoi spre măruntaiele oraşului, pe care le curăţă, le salubrizează, scăpându-ne de miasmele vătămătoare, de băltirea imundă a gunoaielor, pe care nepăsătoarea forfotă urbană le produce cu o hărnicie demnă de o cauză mai bună.

Despre ei nu se ştie mare lucru. Doar că, în general, mirosul hainelor lor îngrozeşte oraşul acesta snob şi sclifosit, că e bine să nu îi atingi, să fugi pe celălalt trotuar, uitând că de truda lor zilnică depinde sănătatea şi normalitatea vieţii noastre. Doar că, în general, veselia lor e prea gălăgioasă, iar colbul ridicat de târnuri se lipeşte dizgraţios de frunţile şi braţele lor asudate. Trei sute de oameni oacheşi venind în fiecare zi cu trenul lor întunecat, neştiuţi, ignoraţi, invizibili, uneori dispreţuiţi, dar mereu acolo, adunând în tăcere, ca o armată de termite cuminţi, repetabila mizerie a oraşului. (Dragoş CIOCĂZAN)