Napoleon nu a greşit!

Se zice că victoriile conduc spre victorii. Dar dacă se zice că strămoşii noştri daci transformau orice înfrângere în victorie, noi… transformăm chiar şi victoriile în înfrângeri. Poate din orgoliu, poate din bună intenţie nefondată pe o educaţie solidă, poate din invidie nejustificată şi inexplicabilă, poate pentru că suntem stimulaţi să ne socotim persecutaţi, poate din „tradiţia” intervenţiei „Marilor Porţi” din aproape toate punctele cardinale, poate din înţelegerea greşită a zicerilor… Cităm adesea, uneori ca scuză: „Capul plecat sabia nu-l taie”, uitând continuarea: „dar lanţu-l înconvoaie”.

„Orice soldat poartă în raniţă bastonul de mareşal”- se zice c-ar fi spus Napoleon Bonaparte. Dată fiind înrudirea de gintă latină, dar şi trăsăturile noastre specifice, de neam, tot mai mulţi ne apropriem ideea cu „bastonul de mareşal”. Din grabă, ne scapă un „amănunt”! „Bastonul de mareşal” este, pe de o parte, în „raniţa unui soldat”, nu a unui contabil, inginer, profesor, ziarist, măcelar, avocat, actor, frizer, bucătar, finanţist…, care trebuie să aibă în bagajul lor alte atestate de valoare, şi, pe de altă parte, şi mai important, trebuie să fii în tranşee, nu pe margine. Adică, s-ar zice că fiecare trebuie să alerge pe culoarul său. Se vede cu ochiul liber că la noi nu-i aşa. Oricine se pricepe la orice, din orice domeniu, dar mai ales să-i conducă pe alţii! Nu-i vorbă, ceilalţi nu prea se lasă conduşi, pentru că înţeleg că tupeul nu este suficient pentru a fi un bun conducător. Dar şi aşa fiecare se vede obligat să scotocească în raniţa-i după „bastonul de mareşal” sau, oricum, după un însemn de „conducător”. Pare că glumesc. Deloc. Suntem o naţiune de ucenici cu pretenţii, nici măcar calfă, darămite meşter! Şi chiar suntem conduşi de „ucenici”, care se califică la locul de muncă! Sigur, printre ei sunt şi cei care pot fi „meşteri”. Nu spun că nu sunt oameni capabili. Dar îmi pare că aleargă pe culoarul greşit. Este obositor, e adevărat, să mergi în fiecare zi la un loc de muncă unde nu-ţi place ceea ce faci, nu-ţi place atmosfera, echipa cu care lucrezi, nu te mulţumeşte salariul, nu te simţi util şi împlinit. Dar cine te obligă? Întrebare retorică, desigur. Condiţiile sociale, impredictibilitatea traseelor dezvoltării economice, prejudecăţile cu privire la prestigiu, absenţa sau „fragilitatea” autoaprecierii corecte, dezacordul dintre dorinţă şi putinţă, teama de eşec, precaritatea culturii generale…

Nu, Napoleon nu a greşit! Fiecare dintre noi poate fi „mareşal” în domeniul pentru care ne corespund aptitudinile, educaţia, pasiunea. De aceea, să fim cinstiţi cu noi şi cu ceilalţi, să învăţăm şi să facem ce ne place! Tinerii au nevoie de modele. Ce pot să aleagă? Traiul părinţilor care se scoală dimineaţa, merg la muncă, se întorc acasă prin piaţă, fac curăţenie, gătesc, spală, calcă, dorm pe repede înainte?! Părinţi care rup din odihnă pentru a citi măcar o pagină pe zi (că aşa au învăţat ei de la cei dinaintea lor) pentru a se ţine la curent cu informaţiile la zi, cu un vocabular civilizat…Părinţi care repartizează cu suferinţă contravaloarea nedreaptă a muncii lor? Părinţi care au uitat de vacanţă, care caută febril un al doilea loc de muncă, pe care cei mai mulţi nu-l găsesc? Nu e mai uşor şi mai bine să fii „cool”? Să-ţi exploatezi, ignorând vremea când nu le vei mai avea, atuurile tinereţii, ale unui fizic atrăgător? Nu-i mai simplu să ignori limba română şi s-o peticeşti cu o spoială de limbă străină, oricare ar fi ea?! Nu-i mai uşor să nu dai atenţie faptului că toate aceste „vedete” dispar aşa cum au apărut?! (Mioara VERGU-IORDACHE)