Nu o să fiţi în stare nici să zugrăviţi ce a construit tata! Aceste vorbe încă îmi răsună în urechi şi în minte, deşi au trecut aproape treizeci de ani. Cuvintele juniorului ultimului cuplu prezidenţial al României comuniste păreau atunci o simplă ironie, un calambur născut din neputinţa de a înţelege că istoria are prostul obicei de se răzbuna pe neaşteptate pe cei care nu îi înţeleg sau îi ignoră cursul. A trecut multă vreme şi îmi dau seama că am greşit profund. Nu de lipsa simţului istoric, nu de înverşunarea celui care a pierdut bătălia, nu de frustrarea celui ferecat, pe drept sau pe nedrept, în lanţuri a fost vorba, ci, din păcate, de un limpede sentiment premonitoriu de care ne-am amuzat cu toţii copios, îmbătaţi şi copleşiţi de beţia fericită a propriei ignoranţe. Veseli că schimbăm macazul după ani de lipsuri şi privaţiuni, nu am avut timp să observăm privirea tristă a celui care, cu seninătatea pe care ţi-o dă iminenţa sfârşitului, ne transmitea un avertisment sincer.
Abia mai târziu am înţeles că ceea ce am auzit atunci nu se referea neapărat la ţinerea în funcţiune a unui conglomerat economic uriaş sau la renovarea propriu-zisă a locuinţelor, a bazelor turistice şi de tratament, a barajelor, a şcolilor. Acele cuvinte ne avertizau cu luciditate asupra marelui pericol care, din nefericire pentru noi toţi, a devenit o dureroasă realitate: dezbinarea. Dincolo de lăsarea în paragină a ceea ce unii s-au grăbit să denumească „un morman de fier vechi”, asistăm la un război fratricid de neoprit. Nu reuşim să regăsim starea de solidaritate fecundă, nu mai putem disocia răul de bine, ne contrazicem şi ne războim cu propria fiinţă şi cu cei din jur, cu o înverşunare nedemnă. Se pare că este mult mai simplu să anvelopăm blocuri decât să ne „renovăm” propriile suflete. Am apucat cu osârdie barosul şi am lovit de-a valma în ziduri şi în noi înşine.
Da, este adevărat, nu am fost în stare nici măcar să zugrăvim ceea ce am construit cu toţii într-o epocă grea, dar în cursul căreia nu ne-am îngăduit nicio clipă de răgaz, pentru că era mai important ca, uniţi, să aşezăm mereu cărămidă peste cărămidă. Pe şantiere şi în inimi.( Dragoş CIOCĂZAN)