Muma cenzurii

Nimeni nu mai arde astăzi cărţi în pieţele publice. În sfârşit, am găsit temeiul ştiinţific pentru a renunţa la această formă de divertisment găunos. Nu că am fi devenit mai înţelepţi, Doamne fereşte, ci pentru că în sfârşit am identificat un motiv serios: fumul afectează stratul de ozon. Într-o epocă în care fiecare respiraţie trebuie să fie ecologică şi fiecare influencer prezent pe reţelele sociale poate decide ce carte sau idee merită uitarea, focul devine un atentat la mediu, dar şi un simbol al selecţiei culturale, un incendiu mistuitor care nu poate fi stins decât cu aspersoarele propagandei împroşcând fără întrerupere stropii tulburi ai noilor criterii de valoare. Muma cenzurii dă târcoale călare pe mătura împletită de noile elite, arătând cu degetele ei noduroase ce anume punem pe foc şi ce nu, ca nu cumva să ni se înfiripe în ţeastă niscaiva idei diferite de şuvoiul egalitarist al gândirii contemporane. Credeam, cu toţii, că progresul a învins ignoranţa. Cenuşa ideilor s-a transformat dintr-o jalnică metaforă într-o la fel de jalnică diversiune. O carte arsă nu mai doare prin pierderea cunoaşterii, a poveştilor şi învăţăturilor înfiripate în paginile ei, ci prin creşterea emisiilor de carbon. Doar că încercând să facem aerul mai curat, l-am făcut irespirabil. Pe urmă, cineva a venit cu o idee nouă: De ce să distrugem idei arzându-le, când putem pur şi simplu să le cenzurăm cu algoritmi? Şi astfel, incendierea în public a fost înlocuită cu metode mai civilizate, mai curate: raportează, blochează, suspendă. În loc de torţe, avem comentarii agresive, în loc de flăcări, hashtaguri, iar în locul eşafodului medieval în flăcări, ne mulţumim cu rugul digital, unde gândirea critică e arsă pe altarul confortului ideologic. În trecut, ardeam cărţi ca să ne apărăm de idei periculoase. Azi, le ocolim ca să facem atmosfera mai prielnică uniformizării. Libertatea de exprimare? Un concept nobil, invenţia unor idealişti nătângi, să-l păstrăm, dar cu măsură. Spune ce vrei, însă fără să te atingi în vreun fel de… sau de… sau, şi mai rău, de…

Aşa am construit socluri pe care am ridicat momâi vremelnice, aşa au apărut tabere antagonizate până la dorinţa de anihilare reciprocă, aşa s-a născut ura. Suprafanatizaţii celor două tabere se scuipă, se înghiontesc digital şi se înjură deontologic pe toate canalele de comunicare. Instrumentele de prostire în masă, pe bază de lozinci puerile, au funcţionat perfect. Nimeni nu mai caută argumente raţionale, totul e visceral. Nu avem doar standarde pentru reglementarea emisiilor de gaze nocive, ci şi pentru aneantizarea oricăror idei, concepte, afirmaţii, credinţe, convingeri contrare curentului oficial. Aerul curat înseamnă tăcere sau conformare. Nu eşti de acord cu noi, eşti împotriva noastră. Sună familiar. O tăcere ecologică, biodegradabilă se poate spune. Să ardem opinii, nu hârtii, să eliminăm „conţinutul sensibil”, să dăm „block”, să ştergem din liste, să arestăm orice părere diferită. Muma Cenzurii, cea de demult, cu foarfeca-n mână, sprânceana ridicată şi portretul liderului pe perete ar fi invidioasă: urmaşii ei au tastaturi, algoritmi şi o tonă de ambalaje democratice care te fac să cred că a tăcea este cea mai pură formă de libertate. Înspăimântătoarea băbuţă nu te mai pune la încercare, acum te dojeneşte de pe ecran: „De ce citeşti asta? E dezinformare! Lasă că-ţi spun eu cum stă treaba”. Apoi îţi stinge lumina şi îţi confiscă lanterna, ca nu cumva să deranjezi bezna din jur. Asta se numeşte „moderare responsabilă”. Să ajungi să crezi că toate lucrurile pe care nu dai doi bani sunt valori supreme. Să nu conteşti, să n-ai îndoieli, să nu pui întrebări greşite. Muma Cenzurii este paznicul binelui comun: îţi şterge contul cu blândeţe şi îţi ia chibriturile ca să nu faci cumva lumină şi să vezi altceva decât văd ceilalţi, încălcând standardele oamenilor de bine, unicii depozitari ai adevărului absolut. Dacă respecţi aceste minime condiţii, poţi să faci ce vrei. Cu sau fără lanternă. (Dragoş CIOCĂZAN)