Mozart, Sinatra, Salam

Viaţa oricărui artist este marcată de scandaluri. Se spune că arta presupune fuga în fantastic, detaşarea de propriul sine, ignorarea convenţiilor sociale. Epoca modernă a adus ceva nou în acest domeniu: rentabilitatea.

În vechime, operele, indiferent de domeniu, erau rodul unor frământări interioare, al zbuciumului şi căutărilor febrile, al unor senzaţii, percepţii şi sentimente a căror eliberare devenea imperativă. Atunci, nimeni nu se gândea la câştig, majoritatea creatorilor îşi duceau întreaga viaţă şi se stingeau în mizerie. Gloria venea postum, de obicei. La fel şi înţelegerea.

Astăzi, artistul este marcat, fără îndoială, de aceeaşi abandonare de sine, de aceleaşi arderi interioare, dar mai intervine ceva: opera nu mai este neapărat „per se”, ci are şi o latură pecuniară. „Artă cu tendinţă” i s-a spus. Artistul inventează teme doar de el înţelese, se adresează unui public ţintă pe care îl cultivă cu asiduitate, satisface exigenţe politice sau de conjunctură, încearcă să răspundă cerinţelor vreunui îmbogăţit peste noapte, cu aere de Mecena vexat, într-un cuvânt, reflectă Cetatea. Una cu ziduri şubrede şi mentalităţi găunoase, în interiorul căreia plata facturilor la apă, lumină şi gaze sau afişarea unor ţinute de firmă sau la volanul unei maşini scumpe sunt mult mai importante decât perenitatea unor simboluri.

Arta înseamnă transfigurare, emoţie, fetiş. Fără trăire, nu înseamnă nimic. Succesul este o noţiune marcată de o profundă ambiguitate semantică, ceea ce presupune un echilibru între valoarea artistică şi cea financiară. Şi renascentiştii sau artiştii barocului au compus muzică, au pictat sau sculptat la comandă, însă nu au renunţat la viziune, nu au cedat în faţa pungii cu galbeni. Creaţia este, în fond, un exerciţiu de decupare a unor aspecte din cotidian şi reinterpretarea acestora prin încărcarea cu sublim. Pentru asta e nevoie şi de puţină nebunie, altfel vom sfârşi prin a-i da Nimicului ce e al Cezarului. Pentru unii artişti, creativitatea este stimulată, ba chiar condiţionată de bani. Şi de scandaluri. Fără număr. Astăzi, nicăieri nu se vede mai bine asta decât în muzică. Nu intenţionez să critic un gen muzical, un stil, un artist anume. Nu am căderea s-o fac şi nici pregătirea de specialitate necesare. Şi-apoi, dacă un act de creaţie îşi găseşte spectatori, fani, discipoli, public, nu mai are nevoie de aprobarea cuiva. Într-o lume liberă, cum mă încăpăţânez să cred că este cea în care ne-a fost rânduit să trăim, surogatul poate fi artă, iar arta adevărată poate deveni, uneori cu prea mare uşurinţă, surogat. Produsele artistice „cu înlocuitori”, deşi fade şi lipsite de fior, sunt consumate cu lăcomie nu numai de „masele largi”, ci şi, din păcate, de elite. Mai ales dacă lansarea „capodoperei” este însoţită de un scandal puternic mediatizat: o bătaie, un divorţ, o ridicare de poale în public.

Nu există gală, şuşă, program de revelion, nuntă, tăiere de moţ, botez, cumetrie sau eveniment monden fără manele. Repet, nu discut despre genul muzical în sine şi nici despre cine, când, cum şi de ce îl ascultă, doar că e prea mult, prea des, prea tare, prea peste tot. Mai mult decât atât, au apărut şi prelucrări în stil manelistic ale unor piese muzicale clasice. Remixuri, cum s-ar zice. La gala unor premii de film, am auzit celebrul rondo Alla Turca, al lui Mozart, „reinterpretat” de un taraf. La un alt eveniment al lumii mondene, o dizeuză se contorsiona pe scenă, masacrând în ritm de manea un superb cântec al lui Frank Sinatra. De câteva zile, mass-media îşi umflă burtierele cu scandalul izbucnit în jurul lui Florin Salam – bani cu ghiotura, şantaj, interlopi supăraţi că maestrul le-a luat banii (vreo zece mii de euro pentru o cântare cu strigături şi dedicaţii fără număr) şi n-a mai vrut să cânte fiindcă îl supărau gâlcile, păruieli în public, înjurături, arestări, control judiciar, ameninţări. E adevărat, în acest ultim caz, este vorba mai puţin despre muzică şi mai mult despre scandal, dar n-avem ce face, reclama, fie ea şi negativă, e sufletul comerţului. Tot un fel de artă. Totuşi, nu mi-i imaginez pe Mozart sau pe Sinatra cântând cu suta lipită cu scuipat pe frunte. Bucuraţi-vă, frate, dar mai încet şi nu peste tot. Muzica, de orice gen, se poate asculta şi fără lanţuri groase de un deget la gât. Restul e pentru petreceri câmpeneşti, terase de vară şi şpriţuri date pe gât în ziua de salariu. (Dragoş CIOCĂZAN)