Modul de redactare şi structura actelor Uniunii Europene (II)

În Uniunea Europeană, „Ghidul practic comun al Parlamentului European, al Consiliului şi al Comisiei pentru uzul persoanelor care participă la redactarea legislaţiei Uniunii Europene” (liniile directoare 7–8 ) precizează că toate actele cu aplicare generală se redactează conform unei structuri standard (titlu – preambul – parte dispozitivă – anexe, dacă este necesar).

„Titlul” cuprinde indicaţiile care figurează la începutul actului şi care permit identificarea acestuia. El poate fi urmat de anumite date tehnice (menţiunea limbii autentice şi a relevanţei pentru SEE, numărul de ordine) intercalate, după caz, între titlul propriu-zis şi preambul.
Ghidul practic comun subliniază că titlul unui act include o indicaţie cât mai succintă şi mai completă posibil privind subiectul, care să nu inducă cititorul în eroare în ceea ce priveşte conţinutul părţii dispozitive. După caz, titlul complet al unui act poate fi urmat de un titlu prescurtat.
Titlul în sens restrâns, adică formula aleasă pentru a da, în cadrul titlului complet, anumite informaţii cu privire la obiectul esenţial al actului, trebuie, în special, să permită să se constate cine este (sau nu este) vizat de actul respectiv. Titlul în sens restrâns trebuie să dea o indicaţie cât se poate de clară cu privire la conţinutul actului.
Apoi, titlul actului trebuie să fie diferit de titlul celorlalte acte în vigoare. Un caz special îl reprezintă actele care modifică acte anterioare. Se consideră că titlul nu este complet în cazul în care acesta nu menţionează, indicând numerele lor respective, toate actele modificate. Fără o astfel de menţiune, este imposibil să se regăsească toate modificările unui anumit act. În cazul în care actul în cauză nu face decât să modifice un alt act, se menţionează fie titlul în sens restrâns şi numărul de ordine al acestuia din urmă, fie numărul său şi obiectul modificării. În cazul în care, dimpotrivă, actul în cauză stabileşte dispoziţii independente şi modifică în consecinţă, în mod accesoriu, un alt act, se indică doar numărul acestuia din urmă.
În ceea ce priveşte titlul prescurtat, utilitatea acestuia este mai puţin evidentă în dreptul Uniunii – în care actele sunt identificate printr-un cod alfanumeric [de exemplu: „(UE) 2015/35”] – decât în sistemele în care nu există o astfel de numerotare. În unele cazuri însă, în practică s-a acceptat utilizarea unui titlu prescurtat [de exemplu: Regulamentul (CE) nr. 1234/2007 = „Regulamentul unic OCP”]. În pofida unei aparente simplicităţi, citarea actelor prin intermediul titlurilor prescurtate prezintă riscuri pentru exactitatea şi coerenţa actelor juridice ale Uniunii. Această metodă trebuie, aşadar, să fie rezervată unor cazuri particulare, în care ar facilita în mod semnificativ înţelegerea textului de către cititori.
În rezumat, titlul complet al unui act include, în ordine:
(1) indicarea tipului de act [regulament, directivă, decizie, delegat(ă) sau de punere în aplicare, după caz];
(2) abrevierea sau acronimul domeniului în cauză (UE, PESC sau Euratom), anul şi numărul de ordine al actului; (Cu anumite excepţii, toate documentele publicate în seria „L” a Jurnalului Oficial de la 1 ianuarie 2015 se numerotează consecutiv, indiferent de tipul actului (regulament, directivă, decizie sau altul), după cum urmează: (domeniul) AAAA/N. Numărul actelor publicate înainte de data menionată nu se modifică.)
(3) numele instituţiei sau al instituţiilor care au adoptat actul;
(4) după caz, data semnării (pentru actele adoptate în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pentru buget şi pentru deciziile bugetare adoptate de Parlamentul European şi de Consiliu) sau data adoptării;
(5) titlul în sens restrâns, adică indicarea succintă a obiectului.
„Ghidul de redactare interinstituţional” precizează în plus că pe prima pagină a unui act, poate apărea sub titlu precizarea „text codificat” sau „reformare”. Aceasta se scrie cu caractere minuscule şi aldine şi se plasează sub titlu, între paranteze. Ea nu apare niciodată în cuprins, pe copertă şi nu se menţionează atunci când se citează titlul actului respectiv.

„Preambulul” reprezintă o introducere a legii, în care, de obicei sunt explicate motivele pentru care se adoptă legea şi este expusă motivaţia politică, socială sau economică.
În accepţia „Ghidului practic comun al Parlamentului European, al Consiliului şi al Comisiei pentru uzul persoanelor care participă la redactarea legislaţiei Uniunii Europene” prin „preambul” se înţelege tot ceea ce se află între titlu şi partea dispozitivă a actului, adică referirile, considerentele şi formulele solemne care le însoţesc.
Referirile, care figurează la începutul preambulului, indică:
– temeiul juridic al actului, adică dispoziţia care atribuie competenţa de adoptare a actului respectiv;
– propunerile, iniţiativele, recomandările, cererile sau avizele prevăzute de tratate [actele de procedură care nu sunt prevăzute de tratate sunt menţionate într-un considerent final]; în cazul actelor legislative, se adaugă referiri privind transmiterea proiectului de act parlamentelor naţionale şi procedura legislativă urmată (procedura legislativă ordinară sau o procedură legislativă specială).
Se recomandă să se verifice dacă obiectul referirii reprezintă într-adevăr o referire şi nu îşi are mai curând locul într-o altă parte.
Fiecare referire este introdusă, în mod normal, prin aceeaşi formulă (în română, prin sintagma „având în vedere”, scrisă cu minuscule).
În ceea ce priveşte temeiul juridic, în primul rând se face referire, în mod global, la tratatul care reprezintă fundamentul general al acţiunii în cauză.
La rândul său, „Ghidul de redactare interinstituţional” arată că referirile (visas/citations) indică, în ordine:
1. temeiul juridic al actului:
(a) actele din legislaţia primară (tratatele, actele de aderare, protocoale anexate la tratate) şi acordurile internaţionale (acorduri, protocoale, convenţii etc.), care constituie temeiul general al actului:
Actele din legislaţia primară nu sunt urmate de o notă de subsol. Acordurile internaţionale pot fi citate cu forma scurtă a titlului şi pot fi urmate de o notă de subsol;
(b) după caz, actele din legislaţia secundară, care constituie temeiul specific al actului. Acestea sunt citate cu titlul complet şi sunt urmate de o notă de subsol care precizează referinţa publicării în Jurnalul Oficial;
2. actele pregătitoare (de exemplu, propuneri, iniţiative, cereri, recomandări sau avize prevăzute în tratate), eventual urmate de o notă de subsol. În cazurile în care tratatul impune consultarea unei instituţii sau a unui organ, iar consultarea s-a finalizat cu emiterea unui aviz, referirea se introduce prin formula „având în vedere avizul …” urmată de o notă de subsol cu referinţa publicării în Jurnalul Oficial sau, în lipsa acesteia, menţiunea „Aviz din [data] (nepublicat încă în Jurnalul Oficial)”.
În cazul în care tratatul impune consultarea unei instituţii sau a unui organ, dar consultarea nu s-a finalizat cu emiterea unui aviz, referirea corespunzătoare se formulează după cum urmează: „după consultarea […]” (fără notă de subsol şi fără altă precizare);
3. în actele legislative:
(a) transmiterea proiectului de act către parlamentele naţionale;
(b) procedura urmată:
(i) procedura legislativă ordinară;
(ii) procedura legislativă ordinară, cu comitetul de conciliere;
(iii) o procedură legislativă specială;
Toate referirile încep cu minusculă şi se termină cu virgulă.
„Ghidul practic comun al Parlamentului European, al Consiliului şi al Comisiei pentru uzul persoanelor care participă la redactarea legislaţiei Uniunii Europene” defineşte „considerentele” ca fiind partea din act care conţine motivarea acestuia şi care este cuprinsă între referiri şi partea dispozitivă a actului. Motivarea începe cu „întrucât:” şi se continuă cu puncte numerotate, formate din una sau mai multe fraze complete. Aceasta trebuie formulată într-un limbaj fără caracter imperativ şi nu trebuie să fie posibilă confuzia cu partea dispozitivă.
„Ghidul de redactare interinstituţional” completează „Ghidul practic comun”, venind şi cu câteva exemple concrete. Considerentele (considérants/recitals) prezintă motivarea conţinutului părţii dispozitive (adică a articolelor), se introduc prin formula „întrucât” şi se numerotează. Fiecare considerent începe cu majusculă şi se încheie cu punct. Dacă un considerent cuprinde mai mult de o propoziţie, fiecare propoziţie este urmată de punct. După ultima propoziţie a considerentului final sau a considerentului unic se pune virgulă.
Motivarea regulamentelor, a directivelor şi a deciziilor este obligatorie.
În mod ideal, motivarea actelor constă în:
– o expunere concisă a elementelor de fapt şi de drept pertinente; şi
– concluzia că este, prin urmare, necesar sau recomandabil să fie luate măsurile prezentate în partea dispozitivă.
În legislaţia Uniunii Europene, potrivit „Ghidului de redactare interinstituţional”, partea dispozitivă, care constituie partea normativă a actului, este structurată în articole. Dacă partea dispozitivă este simplă şi nu poate fi împărţită în mai multe articole, aceasta conţine un articol unic. Atunci când un act conţine mai multe articole, acestea se numerotează consecutiv, cu cifre arabe (articolul 1, articolul 2, articolul 3 etc.). Numerotarea trebuie să fie continuă de la începutul la sfârşitul părţii dispozitive. În cazul în care se introduc articole în partea dispozitivă a unui act care a fost deja adoptat, se adaugă literele a, b, c etc. după numărul articolului: de exemplu, articolele introduse după articolul 1 se numerotează „articolul 1a”, „articolul 1b” etc. În limba franceză, pentru numerotarea articolelor nou-introduse se folosesc numeralele latineşti bis, ter, quater etc.: „article 1er bis”, „article 1er ter” etc.
Articolele pot fi grupate în părţi, titluri, capitole şi secţiuni.
Partea se numerotează fie Partea I, II (sau partea întâi, partea a doua), fie Partea A, B.
La fel, titlul se numerotează Titlul I, II sau Titlul A, B.
Capitolul se numerotează doar în cifre arabe sau romane: Capitolul 1, 2 (sau I, II).
Secţiunea foloseşte ambele numerotări, cu cifre sau cu litere: Secţiunea 1, 2 sau Secţiunea A, B.
Articolele pot fi divizate în alineate (numerotate cu cifre arabe, între paranteze) şi/sau în paragrafe (nenumerotate).
Alineatele sunt exclusiv subdiviziuni ale articolelor; acestea nu pot exista singure, în afara unui articol. Subdiviziunile din cadrul unui act sau al unei anexe sau apendice care nu are articole se numesc puncte, nu alineate.
Alineatele pot fi divizate la rândul lor în paragrafe. Acestea sunt subdiviziuni nenumerotate ale articolelor, respectiv ale alineatelor. Pentru trimiterea la acestea se utilizează un numeral ordinal cu valoare adjectivală (exemplu: la primul, al doilea paragraf).
Alineatele şi paragrafele pot avea subdiviziuni, precum puncte/subpuncte [scrise 1., 2. , 3./(i), (ii), (iii), (iv) ]; litere [scrise în paranteze (a), (b), (c) ]; liniuţe [trimiterea făcându-se astfel: „la prima liniuţă„ „la a doua liniuţă”]. De notat că subpunctul este o subdiviziune de circumstanţă: un punct devine subpunct atunci când subdiviziunea imediat superioară este, la rândul ei, punct (exemplu: punctul 2 subpunctul (i); articolul 2 punctul 2.9 subpunctul 2.9.3.).
Cea mai mică subdiviziune este teza; ea constă într-o propoziţie sau o frază şi poate fi subdiviziunea oricăreia dintre celelalte subdiviziuni. Pentru trimiterea la aceasta se utilizează un numeral ordinal cu valoare adjectivală: „în prima teză”, „în a doua teză”.
„Ghidul practic comun al Parlamentului European, al Consiliului şi al Comisiei pentru uzul persoanelor care participă la redactarea legislaţiei Uniunii Europene” arată că elementele tehnice ale actului sunt incorporate în anexe, la care se face referire în mod individual, în partea dispozitivă a actului. Anexele nu cuprind niciun alt drept sau obligaţie care să nu fi fost enunţată în partea dispozitivă.
Este recomandat să se prezinte în anexă normele şi datele tehnice care, din raţiuni practice, nu ar putea fi incluse în partea dispozitivă. Aceasta din urmă trebuie să indice întotdeauna, în mod clar, în locul potrivit, printr-o trimitere (de exemplu, „care apare în anexă”, „care apare în anexa I”, „enumerate în anexă”), legătura care există între dispoziţiile sale şi anexă. O astfel de anexă face, prin natura sa, parte integrantă din actul pe care îl însoţeşte; în dispoziţia care face trimitere la anexă, nu trebuie să se menţioneze că aceasta face parte integrantă din act.
Chiar dacă nu există reguli stricte privind prezentarea anexelor în ceea ce priveşte forma, stilul şi numerotarea, structura acestora trebuie să aibă un aspect uniform şi să fie subîmpărţită în aşa fel încât conţinutul lor, în ciuda caracterului său tehnic, să fie cât de clar posibil. În acest scop, se va utiliza orice sistem de numerotare ori subîmpărţire corespunzător.
Ca o particularitate, se pot ataşa (şi nu „anexa”) la un act alte acte juridice anterioare acestuia, acte pe care, în general, le aprobă. Este cazul statutelor şi al acordurilor internaţionale. Aceste acte ataşate, în special acordurile internaţionale, pot avea anexe. Textul unor asemenea acte nu este precedat de cuvântul „ANEXĂ”. (Expert media Florin FĂINIŞI)