Modul de redactare şi structura actelor Uniunii Europene (I)

Dacă în ţările din sistemul de drept romano-germanic, stilul şi modul redactării variază de la o ţară la alta, în special, în funcţie de particularităţile sintactice şi lexicale, în cazul legislaţiei Uniunii Europene, potrivit „Ghidului practic comun al Parlamentului European, al Consiliului şi al Comisiei pentru uzul persoanelor care participă la redactarea legislaţiei Uniunii Europene”, redactarea unui act juridic trebuie să fie: clară (uşor de înţeles, fără echivoc), simplă (concisă, fără elemente inutile) şi precisă (fără să lase loc de incertitudine în mintea cititorului). Acest principiu prezintă o importanţă specială în ceea ce priveşte actele juridice ale Uniunii. Acestea trebuie să se încadreze într-un sistem care este nu doar complex, ci şi multicultural şi multilingv.
Aplicarea acestui principiu urmăreşte un dublu obiectiv: pe de o parte, să faciliteze înţelegerea actelor, iar, pe de altă parte, să evite litigiile care rezultă dintr-o calitate slabă a redactării. În mod evident, între exigenţele de simplitate şi cele de precizie poate exista o contradicţie. Adeseori, simplificarea are loc în detrimentul preciziei şi invers. În practică, trebuie să se găsească un punct de echilibru astfel încât norma să fie cât se poate de precisă, fără ca înţelegerea ei să devină dificilă. Acest punct de echilibru poate varia în funcţie de destinatarii normei. Autorul trebuie să reducă intenţia normativă la concepte simple, pentru a o putea exprima apoi într-un mod simplu. Acesta trebuie să folosească, în măsura în care este posibil, cuvinte din limbajul curent. Dacă este necesar, va opta pentru claritatea enunţului mai curând decât pentru estetica stilului. De exemplu, va evita utilizarea unor sinonime şi a unor expresii diferite pentru a reda aceeaşi idee.
O redactare corectă din punct de vedere gramatical şi care respectă regulile de punctuaţie facilitează buna înţelegere a textului în limba de redactare, precum şi traducerea în alte limbi.
Ghidul subliniază faptul că modul de redactare trebuie să ţină seama de tipul actului. Întrucât regulamentele se aplică direct şi sunt obligatorii în toate elementele lor, dispoziţiile acestora trebuie să fie redactate astfel încât destinatarii să nu aibă nicio îndoială cu privire la drepturile şi obligaţiile care decurg din acestea; trebuie aşadar să se evite referirea la autorităţi naţionale intermediare, cu excepţia cazului în care actul prevede o acţiune complementară a statelor membre.
În ceea ce priveşte directivele, acestea sunt formulate într-un mod mai puţin detaliat pentru a lăsa statelor membre o marjă suficientă de apreciere în transpunerea acestora. În cazul în care partea dispozitivă este prea detaliată şi nu lasă această marjă de apreciere, instrumentul potrivit va fi mai degrabă un regulament decât o directivă. Deciziile se redactează în funcţie de destinatarii lor, dar în acelaşi timp ar trebui să respecte, în esenţă, regulile de prezentare formale ale actelor cu aplicare generală. Recomandările trebuie să respecte, prin redactarea lor, natura neimperativă a dispoziţiilor lor.
Modul de redactare a unui act trebuie să ţină seama, de asemenea, dacă acesta are sau nu un caracter obligatoriu. Alegerea verbelor şi a timpurilor verbale variază în funcţie de tipul actului şi de diferitele limbi şi, de asemenea, după cum enunţul se regăseşte în considerente sau în partea dispozitivă a actului. În partea dispozitivă a actelor cu caracter obligatoriu, verbele folosite în limba română, ca şi în limba franceză, sunt la modul indicativ, timpul prezent, iar în engleză se foloseşte, în general, „shall” urmat de verbul la infinitiv. În română, ca şi în franceză, viitorul trebuie evitat în măsura în care este posibil. În schimb, în actele fără caracter obligatoriu nu se folosesc forme verbale imperative, nici structuri sau o prezentare prea apropiate celor specifice actelor cu caracter obligatoriu.
Dispoziţiile actelor trebuie formulate concis, iar conţinutul lor ar trebui să fie cât mai omogen. Este recomandabil să se evite articolele şi frazele prea lungi, formulările complicate inutil şi folosirea abuzivă a abrevierilor.
Ghidul practic comun apreciază că este necesar să se asigure unitatea textului. Domeniul de aplicare trebuie respectat în ansamblul actului. Drepturile şi obligaţiile nu trebuie să depăşească ceea ce a fost anunţat drept obiect al actului în cauză, nici să se extindă la domenii diferite. Drepturile şi obligaţiile trebuie să corespundă şi să nu se contrazică. Un text care, în esenţă, este menit să se aplice pe o durată limitată nu trebuie să conţină dispoziţii cu caracter definitiv.
Potrivit Ghidului practic comun, caracterul omogen al unui act are în vedere şi coordonarea sa cu alte acte ale Uniunii. De aceea, trebuie, în special, să se evite, în cadrul aceluiaşi domeniu, suprapuneri şi contradicţii în raport cu alte acte. Trebuie, de asemenea, să se excludă orice îndoială cu privire la aplicabilitatea altor acte.
Tezele trebuie să exprime o singură idee, iar articolul, în măsura în care este compus din mai multe teze, trebuie să conţină un ansamblu de idei între care există o legătură logică. Textul trebuie să fie împărţit în subdiviziuni uşor asimilabile în funcţie de desfăşurarea argumentaţiei, deoarece un bloc compact de text provoacă un efect de respingere optică şi intelectuală. Cu toate acestea, respectiva împărţire nu trebuie să conducă la o dezmembrare artificială şi abuzivă a tezei.
Utilizarea abrevierilor trebuie să fie adaptată în funcţie de potenţialii destinatari. Abrevierile trebuie să fie cunoscute de către aceştia sau înţelesul acestora trebuie să fie clar precizat de la început [de exemplu: „Banca Centrală Europeană (BCE)”; „numărul internaţional de cont bancar (denumit în continuare «IBAN»)”].
Proiectele actelor comunitare sunt redactate în termeni şi structuri de frază care respectă caracterul multilingv al legislaţiei comunitare; conceptele sau terminologia specifice unui sistem juridic naţional nu sunt utilizate decât cu precauţie.
Terminologia utilizată trebuie să fie unitară, atât între dispoziţiile aceluiaşi act, cât şi între acelea ale acestui act şi ale celor aflate deja în vigoare, în special în acelaşi domeniu. Aceleaşi concepte trebuie exprimate prin aceiaşi termeni şi, pe cât posibil, fără a se îndepărta de sensul pe care-l conferă limbajul curent, juridic sau tehnic. Pentru a facilita înţelegerea şi interpretarea unui act juridic, trebuie să se acorde atenţie unităţii textului. Se poate face o distincţie între unitatea formală, care priveşte doar aspectele legate de terminologie, şi unitatea de fond, în sens mai larg, care priveşte logica întregului act.
În ceea ce priveşte unitatea formală, unitatea terminologică se referă la faptul că aceiaşi termeni trebuie utilizaţi pentru a exprima aceleaşi concepte şi la faptul că, pentru a exprima concepte diferite, nu trebuie utilizaţi termeni identici. Scopul este acela de a nu lăsa ambiguităţi, contradicţii sau îndoieli cu privire la semnificaţia unei noţiuni. Aşadar, pentru a exprima acelaşi lucru, trebuie folosit în mod uniform un singur termen, iar pentru a exprima un lucru diferit, trebuie ales un alt termen. Aceasta se aplică atât în ceea ce priveşte dispoziţiile aceluiaşi act, inclusiv anexele sale, cât şi în ceea ce priveşte actele care au o legătură cu acesta, în special actele de punere în aplicare şi toate celelalte acte care aparţin aceluiaşi sector. În general, unitatea terminologică trebuie asigurată în raport cu legislaţia în vigoare. Termenii trebuie utilizaţi cu semnificaţia lor obişnuită. În cazul în care un cuvânt are, în limbajul juridic, un sens diferit de cel din limbajul curent sau tehnic, fraza trebuie astfel formulată încât să se evite orice ambiguitate. În scopul clarităţii şi pentru a se evita eventuale probleme de interpretare, poate fi necesar ca un termen să fie definit.
În cazul unităţii de fond, unitatea terminologică trebuie verificată, de asemenea, în raport cu conţinutul propriu-zis al actului. Cu alte cuvinte, nu trebuie să existe contradicţii în cuprinsul actului. Definiţiile trebuie respectate în ansamblul actului. Termenii definiţi trebuie aşadar utilizaţi în mod uniform, iar conţinutul nu trebuie să se îndepărteze de la definiţiile stabilite.
Un alt document care nu lipseşte de pe masa redactorilor actelor normative comunitare este „Ghidul de redactare interinstituţional”, publicat iniţial în 1993 sub forma unui vademecum al editorului, devenind, cu timpul, un instrument indispensabil pentru autorii de texte din cadrul diferitelor instituţii şi organe ale Uniunii Europene în toate limbile oficiale. Disponibil, de asemenea, pe internet, această standardizare a practicilor lingvistice reprezintă un rezultat deosebit de remarcabil, având în vedere faptul că totalitatea convenţiilor şi a normelor de lucru comune din lucrare au fost elaborate de către specialişti prin respectarea deplină a caracterului specific fiecăreia dintre cele 24 de limbi.
Publicat la început în 11 limbi, apoi extins la 24 de limbi, ghidul este rezultatul unei proceduri de armonizare lingvistică unică în felul său. Acesta are scopul de a servi drept instrument de referinţă pentru textele scrise ale tuturor instituţiilor, organelor şi organismelor Uniunii Europene.
Partea a patra a Ghidului, intitulată „Reguli şi convenţii specifice limbii române”, se referă, în capitolul 10, la „Prezentarea formală a textului”. Aici este abordată punctuaţia, scrierea cu majuscule ori minuscule, scrierea acronimelor, a numeralului, precum şi chestiuni de morfologie şi sintaxă. Spre exemplu, se pune accentul pe faptul că regulile de punctuaţie ale limbii române nu sunt aceleaşi cu cele ale altor limbi. De aceea, traducerea în limba română se va face cu respectarea regulilor de punctuaţie specifice limbii române, evitându-se calchierea punctuaţiei din textul-sursă. Ghidul nu este exhaustiv: sunt prezentate doar semne şi reguli sau convenţii utile în tratarea textelor oficiale (de exemplu, nu este tratat în ghid semnul exclamării sau semnul întrebării). Folosirea majusculelor la iniţiala cuvintelor se face după reguli diferite în diversele limbi. În limba română, ele se folosesc în mai puţine situaţii decât în limba engleză, dar în mai multe situaţii decât în limba franceză. (Va urma) (Expert media Florin FĂINIŞI)