Mituri
Data:
10 ianuarie 2019
Istoria omenirii, de cele mai multe ori tumultoasă şi, din păcate, repetabilă, se ascunde în spatele unor mituri. Aceleaşi pentru toate culturile prăsite de bunul Dumnezeu, din chiar ziua aceea, când a hotărât să fie lumină. Existenţa omului ca fiinţă, unii zic, raţională, nu se poate desprinde de originea mitică a tot ceea ce ne defineşte, descrie, cuprinde, aprinde, face să trăim sau să plecăm, în linişte, dincolo.
Există, în parcursul volatil al rotunjimii planetare, aceleaşi poveşti cu rădăcini pivotate adânc în substratul genetic, în sâmburele primordial al conştiinţei apartenenţei la un fel de stup originar din care s-au revărsat mai apoi toate seminţiile, o matcă a speciei, redundantă şi ostentativ sibilinică.
Mitul creaţiei, mitul vieţii de după moarte, mitul potopului, mitul focului, mitul zeilor veniţi din cerurile care par a fi sediul matricial al Genezei Universale. Toate indică, prin răspândirea lor uniformă, prin conţinutul aproape identic, ascendenţa comună şi, incontestabil, coborârea din aceeaşi obârşie. Sigur, există şi mituri locale, create în areale socio-istorice definite de particularităţi de nereprodus în altă parte. Bunăoară, la români, există mituri tragice care definesc o anumită structură a etosului sacrificial, ca izvor al trăiniciei eterne, precum mitul Meşterului Manole, dar şi mituri mai joviale, generate în epoca medievală târzie sau în epoca modernă, aplicabile, oarecum, cu reverenţa de rigoare, până în zilele noastre, aşa cum sunt mitul binelui făcut prin rău sau cel al neamţului providenţial.
Toate, bune sau rele, dovedite sau nu, verosimile sau fanteziste, de aici sau de aiurea, satisfac nevoia de basm a sufletului uman, fiindcă unde nu-i poveste/lume nu-i/ şi om nu este/ şi, de fapt, nimica nu-i. (Dragoş CIOCĂZAN)
Numărul 808
