Mioriţa ca proiect de ţară

Dacă aş fi fost un analfabet funcţional, cu studii plătite de părinţi cu stare la universităţi din cele străinătăţuri, sau măcar cu o patalama obţinută la cursurile de vară organizate de aceleaşi prestigioase instituţii pentru tinerii din ţări sărace (care tineri se laudă apoi cu peticul de carton pe la televiziuni, ba chiar ajung miniştri, unii dintre ei) sau dacă mi-aş fi limitat sursele de informare la Facebook, Instagram sau TikTok, probabil că aş fi înţeles noua paradigmă a educaţiei din România, propusă zilele acestea între două plimbări cu trotineta electrică pe aleile unui vechi şi celebru palat bucureştean. Dar, cum nu am făcut şi nu am de gând să fac nimic din cele de mai sus, şi nici nu mă pot erija în critic, neavând pregătirea profesională potrivită, mă voi limita la rolul de spectator curios, întrebându-mă precum simpaticele personaje ale unei serii de filme de succes cu miliţieni din anii ’70: Ce avem noi aici? Chiar, despre ce este vorba de fapt?
Ideea unei regândiri a sistemului de învăţământ este, în principiu, bună. Disfuncţionalităţile generate de subfinanţare şi de slaba pregătire a noilor generaţii de profesori sunt reale. Procentajul scăzut al celor care promovează examenele de Bacalaureat, numărul redus de tineri care urmează cursurile unei instituţii de învăţământ superior sunt motive de îngrijorare. Noul program, lansat cu mare pompă după aproape şapte ani de incubator mediatic şi de căutări, a reuşit să provoace o furtună polemică, mai ales în mediul universitar sau în rândurile celor care trudesc la catedră, în primul rând pentru că nu propune idei concrete, ci lasă totul pe seama unui guvern care, aşa cum ştim, nu este etern. Câteva pagini, majoritatea cu poze de la ceremonii de deschidere a anului şcolar, premieri sau inaugurări de şcoli, tăieri de panglici. Nu ştim cine sunt autorii, ce (sau, mai precis, cine) i-a recomandat pentru această laborioasă întreprindere, nu sunt inserate studii de impact economic, nu se vorbeşte nimic despre sursele de finanţare sau implicaţiile sociale. Totuşi, trăim într-o ţară în care 40% dintre şcoli nu au toalete decente, sălile de clasă sunt încălzite cu sobe cu lemne, iar drumul de acasă până la intrarea în instituţia de învăţământ este străbătut de mii de copii cu drag de carte pe jos, de multe ori pe întuneric, printre sălbăticiuni şi nămeţi. Acelaşi festivism de sorginte electorală, aceeaşi superficialitate, greu de „fardat” prin campanii furibunde de marketing, acelaşi limbaj lemnificat care foloseşte excesiv marota „fondurilor europene”. Finalul este apoteotic: toate lucrurile minunate (care vor fi acelea) se vor realiza, mai întâi, printr-un program gândit de guvern, care va stabili „o strategie”, iar primele rezultate se vor vedea prin 2026-2030, adică atunci când configuraţia politică va fi, probabil, alta, iar jocurile vor fi făcute de alţii.
Astfel, mai bifăm un proiect mioritic făcut pe genunchi, în fugă, ca mai toate iniţiativele de treizeci de ani încoace: Mioriţa ca proiect de ţară. Şi va mai cădea o stea. În cel mult două luni, nimeni nu va mai vorbi despre asta. Scopul propagandistic a fost îndeplinit. Clienţii platformelor de socializare vor rămâne în cap cu refrenul că trăiesc într-o ţară în curs de educare pe baza unui lucru bine făcut. Nimeni nu se va obosi să despice firul în patru. Iar profesorii cu nota 5 la titularizare vor continua să ne educe copiii şi nepoţii, ajunşi la şcoală tot pe jos, în aceleaşi şcoli cu toalete insalubre. Iar televizoarele vor bâzâi în continuare aceleaşi lozinci spoite în culori ţipătoare, mimând interesul pentru viitorul unei naţiuni bântuite, vorba cuiva, de ghinion. (Dragoş CIOCĂZAN)