„Cea dintâi datorie a şcolii, care trece înaintea oricărei alteia, este de a forma buni cetăţeni, şi cea dintâi condiţie pentru a fi cineva bun cetăţean este de a-şi iubi ţara fără rezervă, de a avea o încredere nemărginită întrânsa şi în viitorul ei. Toată activitatea, toată îngrijirea celor însărcinaţi cu educaţia tinerimii acolo trebuie să tindă”. Spiru HARET
(15 februarie 1851 – 17 decembrie 1912)
Spiru HARET s-a născut la 15 februarie 1851, la Hanul Conachi din Iaşi, primul dintre cei patru copii ai familiei Costache, judecător, şi Smaranda Haret. Va studia, după parcurgerea primele clase acasă, la şcoala din Dorohoi, iar din 28 aprilie 1860, la Şcoala din Sărărie, Iaşi. În urma unei triste întâmplări familiale, în anul 1862, , este luat de o rudă-tutore la Bucureşti, unde termină clasele primare la şcoala „Cuibul cu barză”. Între anii 1862-1869, frecventează studiile liceale, ca bursier, la Liceul Sf. Sava din Bucureşti, absolvind, cu succes, Bacalaureatul. A urmat studii universitare la Facultatea de Ştiinţe, Secţia Fizico-Matematici, a Universităţii Bucureşti unde obţine licenţa în matematici, în anul 1874.
Pleacă la specializare, la Paris, unde îşi ia din nou licenţa în matematici, în anul 1875, şi cea în ştiinţe fizice, un an mai târziu. În anul 1878, îşi susţine, la Sorbona, teza „Sur l’invariabilite des grands axes des orbites planetaires” („Despre invariabilitatea axelor mari ale orbitelor planetare”), luându-şi doctoratul în matematici şi devenind astfel primul român doctor în matematici la prestigioasa universitate. Teza sa a adus elemente neaşteptate, de mare noutate, într-o problemă care făcuse obiectul cercetărilor celor mai mari matematicieni şi mecanicieni europeni, precum francezii Laplace, Lagrange şi Poisson. Presa franceză a vremii, în frunte cu reviste de specialitate ca „Bulletin des sciences mathématiques” şi „Annalles de l’observatoire de Paris”, i-a adus elogii, iar în ţară momentul devenise de importanţă naţională – Revista Ştiinţifică a lui P. S. Aurelian şi Gr. Ştefănescu, Românul nr. 8 din februarie 1878, Dorobanţul, întreaga presă românească de pe atunci, l-a primit pe Haret în triumf.
A revenit în ţară la 1 aprilie 1878, iar între anii 1878-1910, este profesor suplinitor la Gimnaziul „Mihai Bravul”, apoi profesor de Mecanică Raţională, Algebră şi Geometrie analitică la Catedra de Mecanică Raţională de la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti.
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii începe să apeleze la experienţa sa, încă din anul 1879, astfel că Haret va inspecta şcoli şi va realiza rapoarte, va prezida sau participa ca membru în diferite comisii de examinare.
La 3 iulie 1879, devine membru corespondent, iar de la 31 martie 1892, este membru titular al Academiei Române, fiindu-i recunoscută astfel, imensa activitate culturală şi contribuţia sa la dezvoltarea învăţământului. Între 23 martie 1904-18 aprilie 1907 a fost vicepreşedinte al Academiei Române.
Din anul 1881, va preda, în paralel, Matematici la Seminarul „Nifon” şi Mecanică Raţională la Şcoala de Artilerie şi Geniu, iar, începând cu anul 1885, predă Algebră superioară, Trigonometrie şi Geometrie analitică la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti.
Se implică şi în viaţa politică a ţării, devine membru al Partidului Naţional Liberal, şi se va dedica învăţământului şi reformelor necesare în acest domeniu. În anii 1883-1884, Spiru Haret este membru în Consiliul permanent de instrucţiune, inspector general al şcolilor, între anii 1885-1888 este secretar general al Ministerului Instrucţiunii Publice, iar mai apoi devine ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor, în mai multe mandate (31 martie 1897-11 aprilie 1899, 14 februarie 1901-22 decembrie 1904, 12 martie 1907-29 decembrie 1910).
Din poziţia de ministru, Spiru Haret depune eforturi pentru reorganizarea învăţământului de toate gradele, regândeşte organizarea şcolară cu aspecte practice, învăţământul meseriilor şi agriculturii la sate, pune şcoala primară pe baze ştiinţifice –introduce, pentru prima dată, obligativitatea învăţământului primar şi aceleaşi programe şcolare la sate şi la oraşe, instituie principiile dezvoltării educaţiei fizice şi a culturii muzicale în şcoli.
Spiru Haret a reorganizat şcolile normale, care pregăteau învăţători, înfiinţând pentru aceştia şi „Biblioteca pedagogică”, în anul 1897, a înfiinţat grădiniţele pentru copii, un an mai târziu a conceput, împreună cu Constantin Dumitrescu-Iaşi, „Legea învăţământului secundar şi superior”, înfiinţând cele trei secţiuni ale claselor V-VIII – clasică, modernă şi reală – , iar în anul 1905 a fondat „Revista Generală a Învăţământului”. Între anii 1897-1910, au fost construite nu mai puţin de 2.343 de şcoli, au fost înfiinţate 1.700 de posturi de învăţători, iar numărul elevilor înscrişi în şcolile elementare s-a dublat, de la 300.000 la 600.000.
Prin opera sa, dar şi prin felul său de a fi, Spiru Haret a creat un adevărat curent, haretismul, care a constat în introducerea factorului cultural şi economic mai ales la sate, servindu-se pentru aceasta, în primul rând, de învăţători.
În anul 1907, Nicolae Iorga remarca, la Congresul învăţătorilor de la Focşani: „Acel care a lucrat, atât de mult şi de bine pentru ridicarea dumneavoastră, a şcoalei şi a ţărănimii şi căruia îi datoraţi în cea mai mare măsură puterea pe care o reprezentaţi în opera de luminare a poporului, este fostul ministru al şcoalelor, Spiru Haret. Şi când vă vorbesc de el, în semn de respect, sculaţi-vă în picioare.”
După încheierea mandatului de ministru, în anul 1910, Spiru Haret s-a retras, atât din activitatea politică, cât şi din cea didactică. dar a continuat să depună o activitate susţinută pentru introducerea noului calendar, pentru realizarea recensământului din anul 1913, după metode ştiinţifice. Spiru Haret a murit la 17 decembrie 1912, la Bucureşti, la vârsta de 61 de ani. El îşi găseşte odihna de veci la Cimitirul Bellu din capitală.
A publicat numeroase lucrări, studii, cursuri privind învăţământul, ştiinţa, astronomia, printre care, dintre acestea fiind de menţionat „Curs de trigonometrie” (1886), „Aritmetică elementară” şi „Aritmetică practică” (1888), „Despre acceleraţiunea seculară a mişcării medii a Lunii” (1888), „Chestiuni de învăţământ” (1897), „Activitatea extraşcolară a învăţătorilor” (1908), „Mecanica socială” (1910) – prin care a pus, pentru prima dată la noi în ţară, problema introducerii unor metode matematice pentru studiul fenomenelor sociale, sau „Pata cea mare roşie de pe planeta Jupiter” (1912).
Pentru realizările sale remarcabile, a fost distins cu „Coroana Italiei”, în anul 1903, şi cu „Legiunea de Onoare”, în anul 1908.
În anul 1936, o statuie a sa, realizată de sculptorul Ion Jalea, a fost amplasată în faţa Universităţii din Bucureşti, alături de statuile lui Mihai Viteazul, Gheorghe Lazăr şi Ion Heliade Rădulescu.
Pentru meritele sale excepţionale, în anul 1976, la împlinirea a 125 de ani de la naşterea sa, Uniunea Internaţională Astronomică a atribuit numele lui Spiru Haret unui crater de pe faţa invizibilă de pe Pământ a Lunii.
Serviciile poştale ale României au pus în circulaţie o marcă poştală, pentru sărbătorirea a 125 de ani de la naşterea lui Spiru Haret.
Aforisme cu privire la şcoală şi educaţie
• „Ne silim să înlăturăm din învăţământ tot ce nu avea viaţa decât prin puterea tradiţiei, fără a răspunde însă vreunei realităţi oarecare: fie o necesitate socială actuală, fie îndestularea unei necesităţi sufleteşti. Mai contăm să apropiem şcoala de popor, să o facem să fie iubită şi respectată; să fie centrul de unde să pornească curentele cele bune şi sănătoase pentru înălţarea şi întărirea neamului. Căutăm a face ca învăţământul nostru să devină un învăţământ naţional, de vreme ce ne silim a-l face să se potrivească ţării noastre, în loc de a ne mulţumi să-l luăm gata făcut, într-un timp şi în nişte condiţii care nu mai sunt ale noastre”.
• „Existenţa unui popor nu este asigurată decât atâta timp cât toate elementele lui sunt strâns unite, şi unire nu poate fi dacă întregul popor nu se creşte şi nu se întreţine în simţiri comune de iubire de ţară şi de neam. Întrebarea este dacă noi dăm destulă atenţie acestui lucru, şi dacă şcoala noastră merită pe deplin numele de şcoală naţională”.
• „Căutăm să apropiem şcoala de popor, să o facem să fie iubită şi respectată, să fie centrul de unde să pornească curentele cele bune şi sănătoase pentru înălţarea şi întărirea neamului. Căutăm a face ca învăţământul nostru să devină un învăţământ naţional, de vreme ce ne silim a-l face să se potrivească ţării noastre, în loc de a ne mulţumi să-l luăm făcut gata, într-un timp şi în nişte condiţii care nu mai sunt ale noastre”.
• „Datori suntem a ne îngriji ca toţi supuşii ţării să poată trăi unii lângă alţii în bună înţelegere şi în sentimente de stimă, dacă nu şi de iubire reciprocă. Pentru aceasta, prima condiţie este ca ei să se poată înţelege în vorbă. Trebuie dar ca toţi care trăiesc sub ocrotirea statului român şi a legilor lui să cunoască limba poporului dominant. (…) … chestiunea alegerii limbii comune nu poate face obiectul unei discuţii”.
• „După noi, pentru o universitate, chestiunea examenelor şi a diplomelor trebuie, dacă nu să rămână pe ultimul plan, cel puţin să nu-i absoarbă toată atenţiunea, să nu o facă să piardă din vedere principala ei chemare, care este de a fi centrul cultural cel mai înalt al ţării. Ea trebuie să atragă şi să reţină în sfera acţiunii sale pe toţi acei care sunt în măsură de a contribui la înaintarea ştiinţei, sau cel puţin de a o expune sub forma cea mai din urmă”.
• „Adevăratele studii umaniste sunt acelea care formează pe om în toată puterea cuvântului; care-l pun în poziţia să cunoască mediul în care trăieşte, mijloacele de acţiune, rezultatele dobândite ale ştiinţei, principiile morale şi sociale după care se conduce societatea modernă”.
• „Negreşit o instrucţie solidă şi variată este indispensabilă unui om în împlinirea datoriilor sale şi către sine şi către familia sa şi către patrie; însă nu este de ajuns, pentru a satisface toate trebuinţele vieţii complete. Mai trebuie ca omul să aibă cunoştinţa exactă a tuturor drepturilor şi datoriilor sale, precum şi cunoştinţa şi convingerea intimă şi profundă că, prin neobservarea şi neîndeplinirea lor, nu poate fi fericit în viaţă; trebuie să aibă atât de mult deprinderea de a-şi face datoria încât să şi-o facă în mod natural, cu plăcere şi fără greutate; să sufere când nu şi-ar face-o”.
• „Învăţătorul într-un sat nu trebuie să fie numai învăţătorul copiilor, el trebuie să fie şi sfătuitorul bun şi luminat al sătenilor, pilduitorul lor la cele mai bune şi folositoare pentru dânşii”.
• „Crearea şcoalelor trebuie să aibă drept scop înmulţirea şcolarilor şi îmbunătăţirea învăţământului, iar nicidecum crearea de mijloace de traiu pentru nişte funcţionari inutili”.
• „Nu e deajuns ca copilul săteanului să ştie numai a scrie, citi şi socoti, a avea cunoştinţe de istorie şi geografie; lui îi sunt necesare şi cunoştinţele practice”.
• „Universităţile să nu fie numai nişte şcoale superioare, un fel de continuare a liceului, ci nişte vaste centre de cultură în care să găsească mijlocul de a se manifesta întreaga mişcare culturală a ţării în ce are ea mai bun şi mai înalt”.
• „Principala chemare a corpului didactic nu este numai de a învăţa pe copii carte, ci este de a face din ei şi oameni morali”.
• ,,Una din cele dintâi datorii ale unui profesor este de a cunoaşte bine pe fiecare şcolar, de a urmări zi cu zi activitatea lui”.
• „ Disciplina şcolarilor, şi în şcoală şi în afară de şcoală, trebuie să fie cu deosebire obiectul de preocupare a profesorilor şi a directorului”.
• „În şcoalele noastre, ideea naţionalităţii nu se vede nicăieri… Nicio încercare de a dezvolta patriotismul copiilor…. Niciodată n-am auzit din gura şcolarilor bucăţi potrivite pentru a aprinde patriotismul… Cântecele ce se învaţă… niciunul nu se raportă la ideile patriotice”.
• „… dacă e vorba a îndrepta relele de care suferă învăţământul, trebuie să avem curajul a le privi în faţă, a le judeca cu sânge rece şi a căuta îndreptarea”.
• „Statul nu este în putere a procura singur toate instituţiunile de cultură de care are nevoie ţara. Dacă vine iniţiativa privată să aducă concursul său, trebuie să se respingă? Negreşit că nu. Din contră, să se încurajeze şi să i se înlesnească calea, căci idealul, cel puţin în materie de învăţământ, este ca ţara să fie în stare a-şi procura singură învăţământul, fără concursul guvernului… Să ne aducem aminte că în Statele Unite, ţara unde învăţământul este poate cel mai înfloritor, guvernele nu cheltuiesc cu şcolile decât o mică parte din sumele ce costă ele, deşi aceste sume sunt colosale”.
• „Fiecare Universitate să fie un centru împrejurul căruia să se grupeze o activitate ştiinţifică cât mai întinsă… să fie o tribună de pe care ştiinţa înaltă să fie expusă în toată libertatea, condiţie esenţială pentru libera ei dezvoltare”.
• „Este trebuinţă a se da în şcoli o mare dezvoltare exerciţiilor fizice, fără care educaţiunea tinerimii nu poate să fie nici completă, nici armonică”.
• „… scopul şcoalei este educaţiunea şi perfecţiunea şcolarului, care este imposibil dacă educatorul nu are o cunoştinţă deplină de calităţile, defectele şi aptitudinile lui şi dacă nu observă zilnic progresele ce realizează”.
• „Sistemul şcolar al unei ţări trebuie să fie oglinda fidelă a trebuinţelor, aspiraţiunilor şi caracterului naţional ale poporului care o locuieşte. Reforma şcolară ce se urmăreşte de câţiva ani are de obiect principal realizarea acestui deziderat”.
• „Institutorii şi mai ales învăţătorii săteşti constituie fără îndoială unul din factorii cei mai puternici pentru îmbunătăţirea stării intelectuale, morale şi materiale a ţării. Prin numărul lor, prin preparaţiunea pe care o au, prin cultura lor, mai ridicată decât a păturii populare în mijlocul căreia trăiesc, prin stabilitatea situaţiei lor…, ei pot fi chemaţi a împlini o lucrare lungă, grea, delicată, stăruitoare, pe care nimeni altul nu o poate face aşa de bine ca dânşii”.
• „Sacrificiul pentru ţară se măsoară după mărimea datoriei, iar nu după a greutăţilor. Ca şi soldatul care moare ca să asigure o victorie pe care el nu o va vedea, tot aşa şi noi trebuie să ne devotăm pentru a pregăti o stare de lucruri din care noi nu vom vedea decât începutul, dar care nu se va desăvârşi decât cu încetul pentru urmaşii noştri. Noi ne vom duce din această lume cu marea mulţumire de a ne fi făcut datoria şi de a fi participat la lucrarea cea bună. Faţă de dânsa, uităm, am şi uitat, necazurile şi suferinţele ce am îndurat din cauza ei”.
• „… într-o societate de oameni liberi scopul educaţiei trebuie să fie acela de a face oameni cu voinţă, stăpâni pe ei înşişi”.
• „Ştiinţa de carte este, în ziua de azi, neapărat trebuincioasă oricui. Nu se poate numi om desăvârşit cel care nu are chipul de a se pune în legătură cu întreaga lume şi a lua cunoştinţă prin sine însuşi de ceea ce are trebuinţă să ştie pentru folosul sufletesc şi de bunăstare atât a sa, a familiei sale, cât şi a semenilor săi”.
Numărul 808
