Meserii şi meseriaşi care trec.

•Maria Rădulescu – printre ultimii modelatori ai unei lumi frumoase, dar uitate: ipsosarii

Privim cu bucurie grupurile statuare din capitalele ţărilor europene şi ne fotografiem cu ele. Şi în Bucureşti în ultimul timp s-au mai amplasat statui ce reflectă istoria şi spiritualitatea locului. Dar pe lângă acestea, ce împodobesc intersecţii, parcuri, scuaruri, pieţe, mai avem „bijuteriile” de ornamente ce împodobesc casele mai vechi: statuete, plachete, cornişe, aplice, frontoane etc. Meşterii ipsosari sunt cei care înfrumuseţează arhitectura caselor, a interioarelor şi a faţadelor, acoperişurilor şi cornişelor. Dar aşa cum şi în alte meşteşuguri artistice (pielărie, împletituri din lână, răchită, tâmplărie, feronerie, sticlărie, ceramică, etc.) se simte o acută lipsă de mână de lucru, tot astfel în arta ipsosăriei s-au împuţinat practicienii.

Unul dintre ultimii ipsosari din Bucureşti, care şi-au făcut cu pasiune meseria până la 87 de ani, a fost şi Maria Rădulescu. S-a îndrăgostit de acest meşteşug la 20 de ani, iar 67 de ani a muncit cu plăcere în acelaşi atelier de meşteşug. Maria Rădulescu este însă unul dintre oamenii care au făcut toată viaţa aceeaşi meserie, cu pasiune. A continuat să lucreze în atelierul său de pe Calea Griviţei 35, vizavi de Universitatea Naţională de Arte, până la 87 de ani. Atelierul îl avea din 1997, atunci când l-a cumpărat. Deşi, din stradă, atelierul nu era semnalizat nicicum, geamul lui mare lămurea imediat, pe oricine, despre ceea ce se petrece înăuntru, căci aici se afla o „mare” de statui albe din ipsos, care se-nghesuie unele în altele, iar printre ele, pe un scaun din plastic, se afla Maria Rădulescu, în salopetă de lucru, plină de praf, şi cu părul ascuns într-un batic, care şlefuieşte de zor o lucrare nouă.

Povestea Mariei Rădulescu şi-a pasiunii sale pentru meseria de ipsosar a început pe când avea 20 de ani. Atunci, unchiul său, care făcea aceeaşi meserie, i-a stârnit interesul după ce l-a vizitat, la începutul anilor 1950, în atelierul său de la Palatul Regal, actualul Muzeu Naţional de Artă al României. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, clădirea Palatului Regal a fost avariată de un bombardament. Apoi, după alungarea Regelui Mihai în 1947, clădirea a început să fie reparată în cadrul nou înfiinţatei secţii de Restaurare, care există şi azi şi care cuprinde opt laboratoare, toate specializate în domeniul artistic. Au fost restaurate atunci elementele arhitecturale de decor şi au fost îndepărtate cele care aminteau de monarhie. Acolo a lucrat şi unchiul doamnei Rădulescu. „Când am văzut ce iese din mâinile lui, am zis că vreau să fac şi eu asta. Eu am fost a treia generaţie care a continuat meseria asta,” spunea cu mândrie doamna Rădulescu. „Mi-a plăcut frumuseţea decoraţiunilor pe care le făcea unchiul meu şi am zis că vreau să fac şi eu aşa ceva. Unchiul a fost de acord şi aşa am început să fur meserie şi să lucrez în atelierul său de pe strada Duzilor din Bucureşti.” În aceeaşi perioadă, doamna Rădulescu, pe atunci Tofan, l-a cunoscut şi pe viitorul său soţ, sculptorul Gheorghe Rădulescu. S-au întâlnit la Craiova, acolo unde ea muncea la ornamente cu ocazia lui 23 august, cea mai importantă sărbătoare comunistă, iar el expusese o lucrare sculpturală. A văzut-o pe creatoarea noastră, a plăcut-o, a scos-o în oraş – aşa cum era moda – şi, curând, a cerut-o în căsătorie. „A fost şansa mea să ajung la Bucureşti, eu, de loc, fiind din Focşani. Am trăit o viaţă frumoasă alături de el şi mi-a plăcut că amândoi făceam meserii asemănătoare şi lucram cot la cot,” mai povestea doamna Rădulescu, care a avut ocazia să lucreze şi pentru alţi sculptori mari ai vremii diferite statui şi machete, precum Ion Jalea, Boris Caragea, Ion Irimescu sau Constantin Baraschi, cunoscut pentru celebra Alee a Cariatidelor de la intrarea în parcul Herăstrău, dinspre piaţa Charles de Gaulle, sculptură reconstituită de Ion Stoicescu în 2006.

Clienţii cei mai fideli ai atelierului de ipsosărie al doamnei Rădulescu au fost şcolile de arte. Pentru ele s-au făcut corpuri, capete, mâini, urechi şi alte părţi ale corpului după care elevii au învăţat să deseneze. Dar au mai fost însă şi oameni de tot felul care intrau în „marea de alb” a atelierului şi cumpărau statui la preţuri modice. „Craniile şi bărbaţii goi cu muşchi bine reliefaţi se vând cel mai bine în rândul medicilor,” spunea doamna Rădulescu. Mai erau arhitecţi sau scenografi de teatru şi film care au avut diferite comenzi mai simple sau mai complicate.

Pe unul dintre pereţii atelierului alb al doamnei Rădulescu stau atârnate un medalion cu chipul lui Neil Armstrong, primul astronaut care a călcat pe Lună, pe 21 iulie 1969, şi primele vorbe pe care le-a rostit acolo, „Un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru omenire”, acestea fiind sculptate în relief, iar alături se află o scrisoare de mulţumire de la NASA. „În 1974, soţul meu a trimis un medalion similar la NASA. Nişte securişti l-au rugat să-l facă, i-au dat adresa către SUA, iar el s-a conformat şi a trimis medalionul prin poştă. Apoi a primit scrisoarea asta de mulţumire,” povestea doamna Rădulescu. În scrisoare se menţionează faptul că medalionul se află acum la muzeul dedicat explorării spaţiului extraterestru, care poartă numele lui Neil Armstrong şi care se află în Ohio, SUA. În anul 1981, sculptorul Gheorghe Rădulescu a murit. E momentul în care soţia lui, Maria, a început să lucreze timp de şapte ani, cu studenţii de la Universitatea de Arte, pe care i-a învăţat să facă ce face ea. „După moartea soţului, locul de la universitate a rămas liber şi eu m-am dus în locul lui,” spunea doamna Rădulescu, căreia i-a plăcut să lucreze cu tinerii studenţi. La un moment dat a renunţat la post şi a plecat acolo unde majoritatea arhitecţilor şi meşterilor din Bucureşti erau în acea perioadă, adică pe şantierul de la Casa Poporului, unde a lucrat la ornamentele care acum se găsesc în interior. Îşi aduce aminte că a făcut un frig crâncen în iernile care-au prins-o acolo, până la Revoluţia din 1989. „Mi-au degerat picioarele. Munca era grea şi condiţiile grele. Am lucrat şi-n camere din Casa Poporului şi-n Ministerul Apărării Naţionale, unde am petrecut cea mai mare parte din timp,” îşi amintea ea. Din cauza frigului a făcut reumatism şi timp de şapte ani, până când a cumpărat spaţiul din calea Griviţei 35, a stat acasă şi s-a recuperat, cât de cât. Deşi după 1989 ar fi putut să rămână acasă şi să-şi vadă liniştită de anii de pensie, când s-a simţit mai bine, Maria Rădulescu a revenit la muncă. „Ce să fac acasă, cât să stau să mă odihnesc?,” se întreba ea retoric.

În atelierul său, Maria Rădulescu a avut un ajutor de nădejde. Pe Elena Moroşanu a cunoscut-o în urmă cu 30 de ani, la Ministerul Apărării Naţionale, acolo unde lucrau împreună pentru împlinirea arhitecturii de tip realist socialist şi a noii viziuni urbanistice a lui Nicolae Ceauşescu. „Când am cunoscut-o pe tanti Maria, abia terminasem liceul şi devenisem ipsosar,” povestea Elena Moroşanu. „Datorită firii blânde şi a experienţei de viaţă, am fost atrasă încă de la început de tanti Maria, între noi înfiripându-se o prietenie care durează şi astăzi. De la tanti Maria am învăţat corectitudinea, cum să abordez cu seriozitate fiecare lucrare în parte şi să nu mă las doborâtă de greutăţile pe care le întâmpinam la începutul meseriei. Pasiunea pentru frumos s-a dezvoltat în timp, pe măsură ce reuşeam să descifrez tainele meseriei,” explica colega de atelier a doamnei Maria. Pe lângă ajutorul dat în atelierul din Griviţei 35, Elena Moroşanu a pus umărul şi la restaurarea unor clădiri din capitală, unele parte a patrimoniului naţional. Despre energia doamnei Maria avea numai cuvinte de laudă. „Această bucurie de a fi utilă societăţii şi oamenilor din jur îi dă putere lui tanti Maria şi, pur şi simplu, o ţine în viaţă,” spunea scurt şi la obiect Elena. Maria Rădulescu are un singur urmaş; un fiu care de treisprezece ani locuieşte şi munceşte în Costa Rica, unde deţine un restaurant. Acum, în atelierul „alb” al Mariei Rădulescu, unul dintre ultimii meşteri ipsosari din Bucureşti, mai vine „ucenica” şi ajutorul său, Elena Moroşanu, care mai finisează unele comenzi…Amintirea sa se simte în tot atelierul, pentru că a creat un univers distinct. Cu o pasiune inegalabilă pentru meseria sa, mergea la atelier chiar şi la 87 de ani. Regretabil, Maria Rădulescu ne-a părăsit în octombrie 2023. Cu toate acestea, atelierul ei rămâne deschis pentru toţi cei ce iubesc frumosul şi arta, pentru cei dornici să înveţe.

Cu respect vă împărtăşim şi dumneavoastră povestea doamnei Rădulescu, unul dintre ultimii modelatori ai unei lumi frumoase, dar uitate: ipsosarii! (George V. GRIGORE)

Surse: euronews.ro; taifasuri.ro; bucurestiulmeudrag.ro; casamagazin.ro; observatornews.ro; casacd.ro Foto: Andreea Vasile, facebook