Am fost impresionată de fermitatea prim-ministrului Florin Cîţu, expusă duminică la tv, referitoare la începerea noului an şcolar. Vehement şi intransigent! Dar mi-a trecut repede! De câteva decenii, autorităţile centrale sunt surprinse de situaţia precară în care învaţă o mare parte a elevilor români de la sate, dar şi din oraşe. Autorităţile locale au altă partitură: nu sunt bani! Dacă aş fi lipsită de memorie, aş putea crede că anul şcolar viitor o să înceapă în condiţii foarte bune. Numai că ştiu că după această săptămână, interesul pentru şcoala românească se va mai zări doar în campaniile electorale. Cu foarte puţine excepţii, nu se va schimba ceva în şcolile unde nu este canalizare, nu sunt grupuri sanitare, nu este încălzire, nu sunt mijloace pentru educaţia online, nu sunt profesori calificaţi sau calificarea acestora lasă de dorit… Şi la începutul unui nou an şcolar, acelaşi premier sau altul, oricum nu contează, ne va transmite aceleaşi promisiuni, aceleaşi exigenţe de paradă. Şi dacă ar fi vorba numai de condiţiile materiale! Dar programele şcolare, dar legătura dintre teorie şi practică, dar dragul de şcoală şi de cadrele didactice, pasiunea, vocaţia copiilor… acestea au nevoie de mai mult decât de bani. Au nevoie, printre altele, multe altele, de modele. Poate un Superman în campanie electorală?! Nu cred. Modelele cele mai la îndemână sunt părinţii. Sunt modele părinţii obosiţi, tracasaţi, slabi, trişti, îngrijoraţi pentru ziua de mâine? Nu cred.
Dintre copiii care ieri au început şcoala, mulţi îşi doresc să plece „afară” să-şi continue studiile, să muncească. De ce? Ştim cu toţii. Pentru că sunt plătiţi mai bine, sunt apreciaţi pentru munca lor, societăţile par a fi mai stabile, predictibile, oamenii par a fi mai relaxaţi, există ordine, legea e lege… Vor să plece pentru motive care nu sunt inaccesibile societăţii româneşti. Acţiunile pompieristice, de mereu în criză de la noi, prin atmosfera creată îi fac pe copii să-şi dorească să plece. Unii dintre ei, iniţial, se gândesc să se întoarcă. Dar nu prea se întorc, aşa cum nu se întorc nici maturii plecaţi în cele trei decenii de democraţie românească.
Fără îndoială, există oaze de normalitate, există şcoli în adevăratul sens al cuvântului, sunt cadre didactice excepţionale, şcoli şi copii cu care ne mândrim, care au performanţe echivalente cu performanţele altor sisteme de învăţământ, pe care le admirăm. Dar nu pot acoperi mlaştina atât de extinsă. Educaţia este de ani de zile „punct zero” în strategia de dezvoltare a României. Avem şi proiectul de ţară România Educată. Pe 10 septembrie 2021 a fost prezentat în primă lectură„Proiectul de Hotărâre de Guvern privind aprobarea Programului de Implementare a Proiectului „România Educată”.După parcurgerea altor numeroase etape,„până la data de 31 mai 2022, Ministerul Educaţiei va derula consultări cu toţi factorii implicaţi în vederea elaborării cadrului normativ secundar care să asigure punerea în aplicare a pachetului legislativ.” Încă un an. Ce mai contează?! (Mioara Vergu-Iordache)