Mens nulla in corpore sano

Avem un loc asigurat la spectacol. În stradă, în faţa televizoarelor, în parcuri, pe lângă tarabele cu zarzavat, printre betonierele şi roabele de pe şantiere. Un an electoral este o perioadă în care politicienii îşi amintesc un lucru foarte important: că mai suntem şi noi pe aici. Brusc, se simt scuturaţi de un fior civic şi devin mesianici. Şi binevoitori, fireşte. Constată că cei dinainte n-au făcut mai nimic şi promit că ei vor face. Umplu zidurile şi stâlpii cu afişe, inundă platformele de socializare cu clipuri bizare, tipăresc broşuri cu programe de dezvoltare, devin politicoşi, dau mâna cu toată lumea, vorbesc despre pensii şi salarii mărite, însă pentru toate astea folosesc ca instrument de propagandă metafora. Nu spun nimic concret, nu arată proiecte cu termene şi surse de finanţare, nu se obosesc. Sucesc vorbele şi le meşteşugesc astfel încât să pară credibili, deşi, cei mai mulţi mint de îngheaţă apele. E un spectacol. Actorii au două feţe, cea publică, crispată în efortul de a părea zâmbitoare şi plină de bunăvoinţă, şi cea din culise, ceva mai relaxată fiindcă e faţa lor adevărată, iar între ei nu au de ce să se prefacă, doar se ştiu de atâta vreme. Dacă te laşi păcălit, ai toate şansele să crezi că omul din faţa ta, candidatul sau ce o fi el, e un fachir gata să-şi ciuruiască în cuie pielea sau costumul scump de dragul tău sau să-şi pârlească pedichiura pe o mână de cărbuni încinşi. Oricum, metafora şi surâsul rugător ţin până în ziua în care se anunţă rezultatele. Pe urmă, sunt două posibilităţi: aerul triumfal, dopurile sticlelor de şampanie zburând prin aer şi, desigur, un discurs prolix din care trebuie să înţelegi că… n-ai înţeles ce ţi s-a explicat, că apa caldă, magistrala de metrou, creşa de cartier sau spaţiile verzi promise nu vor veni chiar imediat, aşa peste noapte, e mult de muncă, „avem nevoie de susţinerea voastră în continuare”, dar „vom face totul”, trebuie „să aveţi răbdare”; cea de-a doua e cu scandal, cu invective, cu ţipete şi contestaţii, cu plângeri penale, cu acuzaţii sforăitoare. Circul se va muta, cu tot cu clovni, din nou, în culise. Din fericire, unii chiar şi-au suflecat mânecile şi au făcut treabă. Cu siguranţă, o vor face şi în continuare. Păcat că nu sunt foarte mulţi, fiind mai degrabă excepţii. În acest caz, culoarea politică nu are absolut nicio legătură. Am auzit foarte des acuzaţia că un primar nu a făcut decât să continue ceea ce a început cel dinaintea lui, deci nu are nici un merit. Şi ce trebuia să facă, să dinamiteze tot ce a construit celălalt, să pună foc şi să o ia, a nu ştiu câta oară, de la capăt? Meşterul Manole n-a murit, carevasăzică. Cred că a continua ceea ce s-a început este o datorie a unui politician, nu un prilej de scandal. Cei care vorbesc sau doar gândesc astfel par sănătoşi la trup, însă au grave probleme de logică. Trup sănătos, dar minte ioc, nulla, cum ar zice o parte a strămoşilor noştri, ştiţi care, cei care construiau terme ca să-şi spele corpurile şi păcatele. N-ar fi rău să reluăm proiectul.

Totuşi, în ultimele decenii ţara asta s-a schimbat fundamental, are o altă faţă, un alt aer. Indiferent cărei tabere au aparţinut, mai de voie, mai împinşi de la spate, mai cu hărnicie, mai cu zăbavă, toţi au lăsat ceva bun în urma lor. Unul s-a jurat că va face cinci parcuri şi a făcut doar două. Altul a promis că vom face duş şi n-am făcut. Alţi câţiva au promis mai multe grădiniţe, parcări sau pasaje rutiere şi n-au făcut decât foarte puţin, pe ici pe acolo, şi asta doar înaintea campaniei. Important este că lucrurile se mişcă, că nu stăm pe loc. La urma urmei, nimeni nu e perfect şi nici profet. Nu ar trebui să ne irosim energia criticându-ne cu furie, uneori isteric, unii pe alţii sau umplând sălile tribunalelor pentru cine ştie ce probleme mărunte, meschine de-a dreptul. Procentele nu interesează pe niciunul dintre cei care îşi duc viaţa de zi cu zi în afara politicii. Nici scandalurile sau populismele, dovadă prezenţa la vot. Orgoliile mărunte şi zgomotoase nu interesează pe nimeni. Arena e aceeaşi, doar puţin mai prăfuită din cauza ţopăielilor elefanţilor din încăpere. Oratoria este o artă, nu o scamatorie de doi bani în numele unei doctrine.

Oraşele s-au umplut de săli de fitness, pentru ca toată lumea să fie sănătoasă trupeşte. Pentru sănătatea minţii, nu ştiu ce fel de săli s-ar putea deschide, dar, fără îndoială, la momentul potrivit se va ivi un întreprinzător suficient de curajos încât să taie sforile păpuşilor şi elanul celor care le mânuiesc. (Dragoş CIOCĂZAN)