Mega-construcţiile antice romane din Cazanele Dunării

Pe metopele „Columnei lui Traian” din Roma avem reprezentate apele sfinte ale fluviului Dunărea (Danubius), dar şi reprezentarea ei simbolică drept zeitate. Romanii s-au lovit de această forţă în drumul lor spre cucerirea acestor teritorii. Au traversat apele fluviului pe poduri de vase uşoare, dar au ridicat şi câteva poduri de-a lungul timpului, unind malurile sale. Cel mai cunoscut pod şi ale cărui picioare se mai văd şi astăzi este cel construit între anii 103 şi 105 de Apolodor din Damasc, arhitectul împăratului Traian. O lucrare de arhitectură amplă şi deosebită, o adevărată „minune a Antichităţii”. Unii istorici arătau că a fost nevoie ca Dunărea să fie abătută parţial de la cursul normal, cu ajutorul unui braţ mort, pe malul drept, pentru a putea fi realizaţi cei 20 de piloni ai podului care măsura peste un kilometru. Mortarul din structura podului era foarte rezistent şi se întărea foarte repede în contact cu apa, iar grinzile podului erau din stejar, potrivit istoricilor. Deşi podul a fost distrus în secolul al treilea, în afara pilonilor de piatră, au rezistat şi alte părţi din structura sa. Cel puţin o grindă de stejar s-a păstrat. „Stejarul folosit la podul de peste Dunăre n-a fost adus din sud-vest, cum se crede, ci din nordul Dunării. Deci, la construirea podului, Traian trebuie să fi fost stăpân – cel puţin în parte – pe regiunea colinelor din Oltenia sau Banat, unde creştea asemenea stejar şi era uşor de adus”, arăta inginerul Ion Florescu, în „Revista pădurilor” (1967). Unii istorici susţin că în vremea împăratului Hadrian, succesorul lui Traian, podul a fost distrus parţial, de teamă ca el să nu folosească dacilor răzvrătiţi. În secolul al XIX-lea, ruinele podului, din care se vedea unul dintre pilonii de piatră, au devenit o atracţie pentru călătorii pasionaţi de istorie, însă localnicii nu erau interesaţi de soarta lui, la fel cum s-a întâmplat şi cu alte ruine ale unor monumente antice şi medievale de pe teritoriul României. În 1906, Comisia Internaţională a Dunării a decis să distrugă doi stâlpi care stânjeneau navigaţia. În 1932, erau 16 stâlpi rămaşi sub apă, dar în 1982 doar 12 au mai fost identificaţi de arheologi. În prezent, se pot vedea primul şi ultimul stâlp. Ruinele podului de la Drobeta-Turnu Severin au fost declarate monument istoric.

Dar în afară de aceste lucrări ample, romanii au mai deschis câteva şantiere de sistematizare a transportului vaselor pe Dunăre. Rămăşiţele lucrărilor ample realizate de romani pe Dunăre au fost descoperite în cele mai „sensibile” locuri de pe cursul fluviului, la Porţile de Fier. De-a lungul timpului, apele au înghiţit însă cea mai mare parte a vestigiilor antice. La începutul secolului al doilea, armatele romane au trecut Dunărea pe podurile de corăbii, realizate în zona localităţii Baziaş (Caraş-Severin), unde fusese înfiinţat castrul Lederata şi la Dierna – antica Orşova din Mehedinţi, locurile de unde începeau cele două drumuri romane care ocoleau munţii Banatului prin est şi vest şi înaintau spre nord, în Dacia. Cele două localităţi din România se află la o distanţă de circa 120 de kilometri, iar între ele se întinde Defileul Dunării, cu cea mai dificilă parte a sa, strâmtoarea „Cazanele Dunării”, unde debitul apelor, distanţa mică între maluri, stâncile şi curenţii făceau extrem de dificilă navigaţia. În afara cunoscutului pod antic, mai sunt alte două lucrări identificate în zona Cazanelor Dunării, la fel de spectaculoase.

Cea de a doua lucrare din vremea împăratului Traian a fost identificată în Defileul Dunării, cunoscut popular ca Porţile de Fier. Aici, romanii au construit primul drum suspendat din Dacia, iar rămăşiţele sale s-au păstrat până în anii ’60, când nivelul Dunării a fost crescut cu aproape 30 de metri, ca urmare a amenajării Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I. La începutul secolului al doilea, romanii au construit primele drumuri imperiale, de piatră, pe teritoriul Daciei. Un astfel de drum a fost construit pe malul drept al fluviului, în zona Cazanele Dunării şi traversa defileul pe o porţiune de circa 40 de kilometri. Din cauza stâncilor uriaşe şi a faptului că pe un sector de vreo cinci kilometri, lăţimea fluviului se îngusta la mai puţin de 60 de metri, constructorii au recurs la o soluţie ingenioasă pentru construcţia drumului. În unele locuri, a fost dăltuit în munte, iar în alte zone a fost suspendat cu podele din lemn aşezate pe grinzi de stejar, înfipte în peretele de stâncă. „Dintre rămăşiţele romane ce s-au mai păstrat până azi, fără îndoială Calea lui Traian este una dintre cele mai grandioase. Pe calea Dunării de la Drencova către Orşova pe malul drept vedem această capodoperă a soldaţilor lui Traian, care la ordinele acestui împărat au tăiat stâncile, pentru a face cale pe malul drept al Dunării”, arăta istoricul Aron Densuşianu, în revista „Familia” (1866). În secolul al XIX-lea, drumul de pe malul drept al Dunării era încă folosit, iar, pe marginile sale, din loc în loc se aflau zece monumente de piatră, sculptate în stâncă, numite „Tabula Traiana”. „Romanii nu cunoşteau încă puterea vaporelui, aerului, electricităţii şi aici numai în puterea lor proprie se încredeau. Lucrătorii acestei opere măreţe, care în afară de puterea lor numai ciocanele şi securile băieşilor aveau la dispoziţie, mai înainte de toate trebuiau să caute locul ca să taie în stânca ţepişă care mai pretutindenea se adâncea în apă şi se înălţa spre cer. Dar pentru a face asta, era neapărat să ridice peidestale asupra apei, apoi de pe acestea au tăiat, scobit şi sfredelit stâncile”, amintea istoricul Aron Densuşianu. Din loc în loc, pe marginea drumului, lucrătorii au dăltuit trepte spre apele Dunării pentru a-şi putea astâmpăra setea. Drumul dăltuit în stâncă a fost construit în condiţiile vitrege ale războaielor dintre daci şi romani şi cele la fel de dificile pe care le crea Dunărea în cea mai periculoasă porţiunea a sa, din cauza curenţilor puternici din Cazanele Dunării.

Drumul construit de romani prin Cazanele Dunării, cunoscut sub numele „Tabula Traiana”, rezistă de peste 19 secole. În ’60, monumentul a fost mutat cu 30 de metri mai sus pentru a nu ajunge sub apele Dunării, odată cu amenajarea hidroenergetică Porţile de Fier. „Tabula Traiana” are dimensiuni de patru metri şi 1,75 metri, cioplită în piatră deasupra drumului; pe ea au fost reprezentaţi doi delfini plutind pe ape şi un vultur zburând pe cer. Textul în limba latină a fost descifrat: „Împăratul Cezar fiul divinului Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, Pontifex Maximus, investit de patru ori ca Tribun, Tatăl Patriei, Consul pentru a treia oară, excavând roci din munţi şi folosind bârne de lemn a făcut acest drum”.

„Tabula Traiana” nu a fost singurul monument dăltuit în stâncile de la Porţile de Fier pentru a-l omagia pe Traian, amintind lucrările grandioase din vremea sa. La sfârşitul anilor ‘60, noul lac de acumulare de pe Dunăre a inundat alte cinci sau şase astfel de lespezi tăiate în stâncă (unii spun chiar 10) în vremea împăraţilor Tiberius, Claudius, Domiţian şi Traian. Unul dintre monumente, identificat de arheologi în apropierea aşezării numite „Fortul Dianei”, de lângă oraşul Kladovo, comemorează canalul navigabil al lui Traian de la Porţile de Fier, realizat în anul 101 d.Hr.. Potrivit arheologului sloven Jaroslav Sasel, lespedea de marmură a fost scoasă la iveală în 1969, din vecinătatea fortului roman de pe malul Dunării, de un excavatorist care scotea pământul cu un utilaj. Inscripţia sa atestă amenajarea unui canal navigabil la Porţile de Fier, încă din Antichitate. „Împăratul Cezar Traian August, fiul zeiţei Nerva, biruitor asupra germanilor, preot principal, deţinător al puterii tribuniciene de cinci ori, tatăl ţării sale, consul pentru a patra oară, a pus în siguranţă navigaţia de-a lungul Dunării, periculoasă din cauza vâltorilor, prin săparea unui nou canal”, arăta „Tabula Romană” studiată la sfârşitul anilor ‘60 de arheologii din fosta Iugoslavie. În cercetarea numită „Canalul lui Traian de la Porţile de Fier”, arheologul Jaroslav Sasel arăta că împăratul a petrecut iarna anului 98 şi tot anul 99 în Moesia, cu armatele sale. Acolo a acordat o atenţie deosebită disciplinei militare, iar împreună cu conducătorii legiunilor sale a elaborat planuri atente pentru un atac preventiv asupra dacilor. „Elementele relevante sunt: construcţia faimosului pod fortificat la vechiul punct de vad de la Kostol; mobilizarea pe picior de război a flotilei fluviale militare; reorganizarea bazelor militare de pe malul de nord al Dunării; crearea unui serviciu de spionaj; coordonarea şi organizarea trupelor care urmează să fie utilizate în asalt; un program de construcţie pe scară largă pentru a oferi cazare pentru forţa de invazie şi pentru a creşte capacitatea porturilor în lunile de iarnă; modernizarea şi reconstrucţia căii de remorcare de-a lungul râului, în special porţiunile tăiate în stâncă din defileuri; ingineria canalelor navigabile de pe tronsoane repezi ale râului – această ultimă măsură fiind stabilită prin deducţie”. Canalul de navigaţie ar fi avut o lungime de 3,5 kilometri, arăta arheologul. Până la amenajarea hidro-energetică Porţile de Fier, navigaţia în Defileul Dunării era extrem de dificilă, chiar dacă la sfârşitul secolului al XIX-lea au avut loc lucrări de amenajare a unui canal navigabil. Zona Cazanelor Dunării, cu o lungime de circa nouă kilometri, în amonte de Orşova, punea cele mai mari probleme marinarilor din cauza curenţilor, iar pentru tractarea navelor mai mari prin strâmtoare erau folosite locomotive, pe o cale ferată îngustă, construită pe malul românesc al fluviului. Nivelul apei a crescut şi s-a format lacul de acumulare cu o lungime de 130 de kilometri şi un volum de peste 2.200 milioane metri cubi de apă, care se întinde de la baraj până la confluenţa cu râul Tisa. Lacul cuprinde zona Defileului Dunării, cel mai mare defileu din Europa, între localităţile Baziaş şi Orşova. A înghiţit mai multe insule şi vechiul drum antic, însă a adus beneficii economice importante celor două state. Vechiul drum imperial a rămas ca amintire în cărţile poştale şi ilustratele de epocă, însă „Tabula Traiana” poată fi văzută pe malul sârbesc al Dunării. În dreptul ei, pe malul românesc, a fost ridicat Chipul lui Decebal, cea mai mare statuie din Europa şi una dintre cele mai mari din lume, cioplită în stâncă, realizată de sculptorul Florin Cotarcea, din Orşova, ajutat de mai mulţi alpinişti, în perioada 1994-2004, finanţată de Iosif Constantin Drăgan.

Poate o cercetare modernă cu radiolocaţie şi radar sau alte metode noi, alături de implicarea unei echipe de scafandri, va aduce noi dovezi despre existenţa acestor mega construcţii antice şi a stadiului în care se află în prezent. Astfel, Muzeul Porţile de Fier va putea expune o machetă a acestor lucrări de amploare făcute acum 2000 de ani, spre a cunoaşte şi noi nivelul tehnic şi ingineresc al Marelui Imperiu Roman. Sau vor fi prezentate 3D, prin intermediul inteligenţei artificiale, cu ajutorul unui ghid – robot? (George V. GRIGORE)

Surse: newsnow.ro; travelguideromania.com; fanatic.ro; coltisorderomania.ro; phonline.ro; cazaneledunarii.com; turistderomania.ro;