Te uiţi la ea cum stă cuminte în colţul ei, obosită de atâta înghiţit la praf şi zoaie. Mătura strămoşească din pai de sorg uscat în soarele verii, prin pustiurile Bărăganului. Legată cu fir roşu, ca să scape de deochi, zdrenţuită la tivul fustei păioase, aşteaptă cuminte să fie tăvălită din nou prin prafurile aruncate în ochi ba de unii, ba de alţii. Aceasta este mătura comună, înfiptă bine în băţul ei de fag sau stejar, una dintre milioanele de mături care aşteaptă în tăcere alte şi alte valuri de colb în care îşi îneacă traiul de când se ştie. Nu poate să se plângă, fiindcă n-are cui, şi nici nu poate să iţească lacrimi de supărare din paiele aspre şi uscate. Se lasă apucată de reteveiul lemnos şi umilită, frecată de covoarele, carpetele şi podelele cele mai murdare. Ea a dus greul de nici nu mai ştie când, ea s-a opintit, şi-a tocit oasele lemnoase, s-a străduit şi ea cât a putut să-şi împlinească misia. Şi când totul a fost gata, s-a trezit aruncată în debaraua întunecoasă, lângă cârpele cu miros de clor şi murdărie. Visul ei a fost, dintotdeauna, să cureţe nişte podele mai acătării, nu chiar marmură sau granit, dar măcar un parchet mai răsărit. Însă vajnica şi rezistenta unealtă nu a avut parte de aşa ceva. Pe deasupra, aude din ce în ce mai des că i-a cam trecut vremea, nu mai are utilitate în gospodărie şi cel mai bun loc care i s-ar potrivi ar fi jarul din sobă.
Suratele din plastic stau ceva mai bine. Nu că ar fi mai eficiente, dar într-o lume falsă, mătura din plastic e mai versatilă, mai adaptată, poate să-şi schimbe culoarea, ba chiar şi coada, dacă e nevoie. Numai că are un obicei cam prost: bagă mereu gunoiul sub preş. Aşa îi place ei. Ce poate fi mai frumos decât o faţadă frumoasă, poleită, care ascunde în spatele ei căruţe de murdărie? se gândeşte ea din toţi polimerii care o compun.
Mai există o categorie, mai greu de înţeles acum, în secolul XXI: târnul, adică legăturica de nuiele arţăgoase atârnată de o bâtă noduroasă. Asta e bună la frunze. Tăiate la câini sau ascunse pe sub canapele. Doar că face zgomot şi stârneşte praful, tot în ochii amărâtei cumetre din sorg.
Peste toate acestea domneşte măturoiul. Ţeapăn, mut, mecanic. El nu prea face treabă, doar ţine făraşul la îndemână ca să mai scoată din joc câte-o supusă mai obraznică. Despre măturoi nu se pot spune prea multe. El îşi poartă sceptrul cu gesturi de maşinărie, visând precum Pinocchio care se voia om, că va deveni şi el o sculă gospodărească mai de soi. Nu chiar aspirator, dar măcar un măturoi adevărat, cu leduri şi procesor, aşa cum a văzut el pe la curţile mai mari pe unde a umblat. Doar că lipsa de activitate l-a îngreunat, făcându-l să-şi trădeze mediocritatea insolentă. Încet, încet, măturile din plastic lucios au încetat să facă cerc în jurul lui, speriate de vociferările colegelor vegetale, grăbite să-şi împlinească menirea: aceea de a deretica. Lună. Bec. Murdăria le-a ajuns până peste cap. Povestea asta este, desigur, o ficţiune. O fantezie. Dar de câte mături e nevoie oare pentru a face cu adevărat curăţenie? (Dragoş CIOCĂZAN)