Mascote

Îmi amintesc ce încântat am fost când, la începutul anilor ’90, am văzut primele mascote în mărime naturală pe stradă. Nu reţin la ce făceau reclamă, dar vorbim despre epoca incipientă a publicităţii în România. Mai ţineţi minte reclamele la Jelibon sau Tropicana? De atunci datează pentru mine primele imagini cu mascote la colţ de stradă. Anii au trecut şi ne-am obişnuit foarte tare cu asemenea apariţii. Nimic ciudat, nimic deosebit. Poate doar pentru cei mici. Fericirea din ochii mei de copil s-a transpus peste ani într-o banalitate. Ba mai mult. Imaginea unei mascote îmbracă chipul nefericirii. Un om tânăr în general, fără o sursă de venit, care acceptă să îmbrace timp de câteva ore sau zile un costum ridicol pentru o sumă de bani la fel de ridicolă. Indiferent că este foarte cald sau foarte frig, job-ul mascotei este să îm-partă pliante sau produse pro-moţionale. Într-una din zilele trecute, fiul meu mi-a povestit despre băiatul unor cunoştinţe, care a ajuns mascotă într-un hipermarket. Până aici nimic deosebit! M-a mirat însă explicaţia dată de el: Fiindcă nu a învăţat a ajuns să se îmbrace cu acel costum îngrozitor! Am aprobat şi am râs de complezenţă. Însă am realizat ce diferenţă uriaşă se află între ceea ce se vede şi ce se află cu adevărat sub costumul de mascotă. De atunci, de câte ori trage de timp şi nu îşi face temele, îl întreb: Doreşti să ajungi şi tu mascotă sau te apuci de învăţat? (Ciprian C. VASILESCU)

Ciprian C. VASILESCU