Marea Unire în epoca României Mari

• Reper care a stat la baza desăvârşirii României Mari, Adunarea Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 a fost un eveniment care, odată cu recunoaşterea internaţională a noii Românii, la finele lui iulie 1921, când au intrat în vigoare prevederile Tratatului de pace semnat la Trianon la 4 iunie 1920, a dat prilejul poporului român să sărbătorească înfăptuirea „operei cea mare”.
  În anii ’20 – ’30, Marea Unire din 1918 a fost marcată cu fast. Astfel, în 1923, când se împlineau cinci ani de la proclamarea unirii Ardealului cu Patria-mamă, Asociaţia pentru literatura română şi cultura poporului român din Sibiu, condusă de Vasile Goldiş „se simţea datoare să patroneze comemorarea vrednică a acestui eveniment”. În acest sens, Universul îşi informa cititorii că „pe teritoriul întregului Ardeal se vor organiza serbări, în toate oraşele şi satele, pentru amintirea şi sărbătorirea zilei de 1 decembrie 1918. La aceste serbări se alătură şi fraţii din fostul vechi Regat.” Totodată, românilor le era precizat faptul că organizarea de astfel de serbări „dincoace de Carpaţi” reprezentau „fără îndoială o datorie” pentru a conferi Unirii „toată cinstirea sufletelor curate pătrunse de datoria naţională”.

Serbări cu fast
Evenimentele dedicate sărbătoririi celor cinci ani scurşi de la unirea Ardealului au fost anunţate laconic de ziarele vremii. „Centrala Caselor naţionale în unire cu societatea ardeleană de cultură Astra au comemorat (…) unirea Ardealului cu Ţara mumă printr-un mare şi înălţător festival care a avut loc sâmbătă seară (1 decembrie 1923 – n.a.) la ora 9 în amfiteatrul Fundaţiei Carol I”, nota Universul. „Serbarea a fost onorată cu prezenţa IPSS Mitropolitul primat dr. Miron Cristea, Al. Lepădatu – ministrul Cultelor şi Artelor, precum şi de foarte mulţi fruntaşi ai oştirii şi ai culturii noastre de aici şi de dincolo de Carpaţi. Festivalul a fost deschis prin Imnul naţional şi Pe-al nostru steag, executate de corul Caselor naţionale acoperit de aplauze şi uralele unei săli pline.” Totodată, evenimentul a inclus şi o conferinţă susţinută de către prof. Lupaş, „în numele societăţii transilvănene”, urmată la final de un „program artistic” desfăşurat sub conducerea prof. Aurel Eliade. Tot „printre rânduri”, Universul consemna şi faptul că Partidul Naţional Român prin Cercul de studii a organizat o şedinţă festivă la care au participat şi oameni ai Unirii, în persoana lui Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod şi Ştefan C. Pop, acesta din urmă susţinând o cuvântare.
Sărbătorirea Unirii a mobilizat comunităţi întregi, cum a fost cazul Braşovului. În ziua de 1 decembrie 1923, „la ora 10 dimineaţa în Piaţa Libertăţii se aflau toate şcolile din localitate, detaşamente din trupele garnizoanei, personalul tuturor autorităţilor precum şi un numeros public”, nota Universul. „În mijlocul pieţei, pe o tribună improvizată s-a oficiat un TeDeum de către toţi preoţii din localitate. După aceea, dr. Voicu Niţescu a arătat însemnătatea zilei, aducând elogii (…) ostaşilor români morţi în războiul pentru desrobirea neamului şi cărora li se datorează această Unire. A urmat apoi defilarea trupelor în faţa generalului Butunoiu de la Corpul 5 Armată.” După amiaza, braşovenii au participat la „un festival dat în sala Teatrului Naţional”, eveniment la care au luat parte şi „corurile de elevi ai Liceului Andrei Şaguna, sub conducerea prof. Oancea”. Potrivit Universului, festivalul „s-a încheiat prin concertul orchestrei orăşeneşti”, tocmai pentru a da posibilitatea locuitorilor de a asista, începând cu ora 18:30, la „retragerea cu torţe” a militarilor din garnizoana Braşovului. Solemnitatea marcării unirii Ardealului cu Ţara mumă se încheia printr-o „masă comună la restaurantul Maior Mura”, moment rezervat exclusiv oficialităţilor.

Combaterea revizionismului maghiar
Zece ani mai târziu, în 1933, Universul aloca întreaga pagină întâi aniversării celor 15 ani de la Unire. Central, flancat de fotografii ale „suveranilor Unirii”, precum şi de chipul regelui Carol al II-lea, era reprodus în facsimil cuvântul lui Nicolae Titulescu: „Unirea noastră naţională este rodul unor suferinţe şi nedreptăţi milenare. Acei care îşi fac iluziunea că vor putea schimba graniţele ţării noastre se vor izbi de logica implacabilă a dreptului şi de rezistenţa nebiruită a forţei noastre naţionale.” Cuvintele marelui diplomat aveau menirea de a fi tăişul sabiei care (va) combate propaganda revizionistă maghiară, susţinută de contele Bethlen. Acesta din urmă, prin seria de conferinţe susţinute la Londra, pleda pentru independenţa Transilvaniei, această regiune „să nu aparţină nici României, nici Ungariei, iar cele trei popoare ce trăiesc pe teritoriul transilvănean: românii, ungurii şi saxonii să-şi împartă frăţeşte exerciţiul puterii publice.” Din România, mesajul transmis prin intermediul Universului era ferm: „Nimeni nu va putea zdruncina acest aşezământ, armonios construit al patriei noastre; nimeni nu va cuteza nepedepsit să violeze frontierele noastre şi să nesocotească drepturile consfinţite de tratate. Acum când agitatorii revizionismului încearcă din nou să reînvie epoca asupririi popoarelor, trebuie să ştie toată lumea de la Budapesta până la Londra, că românii, alături de Mica Înţelegere îşi vor sacrifica viaţa, dar nu vor ceda un petic din teritoriul ţării pe veci reîntregite! Dacă amicii agitatori, de oriunde vor fi ei, doresc dezlănţuirea războiului, n-au decât s-o spună făţiş. Asupra lor va cădea răspunderea, căci frontierele noastre de astăzi se confundă cu viaţa liberă a poporului român pentru care s-au sacrificat 800.000 de vieţi!”
La rândul său, Octavian Goga aprecia că „bucuria, pe care-o resimţeam totdeauna la aniversarea Adunării de la Alba-Iulia, îmi apare astăzi încadrată într-un chenar de doliu. Iată, în sfârşit, că slăbiciunea noastră crescândă în opera consolidării de stat a ajuns la scadenţă. Lipsa unei idei conducătoare, la adăpostul căreia să se organizeze metodic patrimoniul unirii, după 15 ani ne-a dat atmosfera actuală de depresiune autohtonă şi hipertensiune minoritară. (…) Străinismul triumfător şi-a întins reţeaua care începe să ne strângă de gât. Firele urzite cu mult meşteşug
seresimt peste capetele noastre. Paralel cu această subminare lăuntrică, se desfăşoară planul de acţiune externă a duşmanilor noştri. O propa-gandă bine chibzuită pusă în serviciul
cauzei lor împânzeşte continentul. Revizionismul în cercurile politice din Occident a atins proporţii necunoscute încă. (…) Sunt convins că tocmai această tristă părăginire va chema la viaţă germenul unei primeniri. România batjocorită trebuie să se smulgă din umilirea ei. Un vânt nou de înnoire începe să bată şi gânduri proaspete se ridică din marele rezervor al mulţimii anonime.”

Elementul românesc din Transilvania
„În toate epocile, ca şi astăzi, majoritatea absolută a populaţiei Transilvaniei, Maramureşului, Crişanei şi Banatului a fost românească”, nota Universul în ediţia sa din 2 decembrie 1933. În ceea ce priveşte Transilvania, conform datelor recensământului din 1923, această regiune număra 5.487.966 locuitori, din care 929.500 la oraşe şi 4.558.466 la sate. „Românii au majoritatea absolută – 58,9%, ungurii – 27,7%, germanii – 10,2%, evreii – 3,7%, celelalte grupe etnice – 2,5%. La sate, românii au procentul de 64,8%, pe când ungurii au un procent de 21,6%, iar germanii 9,4% (saşi şi şvabi).” În ciuda acestor cifre, „perspectivele de viitor ale Ţării, la a 15-a aniversare a unirii Ardealului cu Patria mumă, erau – în opinia lui Alexandru Lapedatu -, din nefericire, destul de sumbre. „(…) N-am avut, se pare, conştiinţa suficientă de datoriile faţă de noua Românie. Am crezut că, peste jertfele făcute pentru realizarea ei, nu mai este trebuinţă de altele. Şi nu i-am dat ceea ce trebuia şi eram datori să-i dăm: să-i închinăm toate puterile şi tot sufletul pentru consolidare şi prosperitate.”
Cel mai însemnat eveniment din istoria de veacuri a neamului românesc, 1 decembrie 1918, avea în opinia lui I.G. Duca însemnătatea zilei „reparării nedreptăţilor istorice pe care le-a suferit neamul românesc. Şi fiindcă astăzi suntem reîntregiţi în graniţele noastre etice şi istorice, avem datoria să le apărăm cu toată fermitatea. Apărăm, nu alcătuirea fictivă a unor hotărâri diplomatice, ci aceea ce, în sfântă dreptate, e al nostru şi numai al nostru.” În pofida vorbelor mari publicate cu litere de-o şchioapă în ziarele interbelice româneşti, România Mare mai avea de trăit doar şapte ani. În vara anului 1940, România avea să piardă Basarabia şi Bucovina de Nord, Transilvania şi Cadrilaterul. Astfel, se sfărâma, după numai 22 de ani, idealul de veacuri al poporului român. (Mihaiţă ENACHE)