Marea Unire din 1918 ca ştire de presă (I)
Data:
24 octombrie 2018
- Ultimul reper al drumului către România Mare, unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918, a încheiat procesul de făurire a statului naţional unitar român, un proces anevoios, dar care la final a reprezentat o victorie pentru întregul popor. Privită retrospectiv, Adunarea Naţională de la Alba Iulia a săvârşit ceea ce domnitorii Alexandru Ioan Cuza şi Carol I au început. Astfel, unirea Moldovei cu Ţara Românească în 1859 a continuat în 1878 cu unirea Dobrogei, la finalul unui război în care Principatele Române şi-au câştigat independenţa. Patru decenii mai târziu, tot la finalul unui război care răvăşise bătrânul continent, făurirea României Mari intra în linie dreaptă. În martie 1918, Basarabia se unea cu România, fiind urmată apoi, în noiembrie, de Bucovina. Începând din 1 decembrie 1918, România devine România Mare, întinzându-se pe o suprafaţă de 295.049 km. şi cuprinzând între graniţele sale 16,5 milioane de locuitori, care aveau în suflet cele trei culori: albastru, galben şi roşu.
Unirea ca „Breaking News”
Evenimentul care a făcut istorie în urmă cu un secol a fost consemnat „la cald” cu litere plumburii în paginile albe ale ziarelor. Răsfoite astăzi, gazetele de ieri oferă o adevărată călătorie în timp, în vremurile în care cuvântul scris reprezenta poate cea mai răspândită sursă de informare.
Evenimentul care a făcut istorie în urmă cu un secol a fost consemnat „la cald” cu litere plumburii în paginile albe ale ziarelor. Răsfoite astăzi, gazetele de ieri oferă o adevărată călătorie în timp, în vremurile în care cuvântul scris reprezenta poate cea mai răspândită sursă de informare.
Ziarul Universul a fost unul dintre puţinele periodice româneşti care, depăşind toate greutăţile, a reuşit să reapară în noiembrie 1918, tocmai la timp pentru a publica în paginile sale realizarea „operei cea mari”. Condiţiile grafice ale primelor ediţii erau departe de renumele de altădată, dar suficiente pentru surprinderea esenţei creării României Mari. „Acum toţi suntem uniţi într-un cuget şi o simţire, – nota C. Corso în ediţia din 14 noiembrie 1918 – acum nu mai suntem nici un fel de partide, ci cu toţii Români, numai Români în ora ultimă a împlinirei visului, idealul secular. Să ne facem datoria.”
„Unirea oficială a Bucovinei şi Transilvaniei cu România” a fost anunţată cu litere de-o şchioapă în ediţia din 29 noiembrie 1918 a Universului: „Astăzi se adună la Cernăuţi, Adunarea Naţională pentru a vota unirea Bucovinei cu România, iar duminică, Adunarea Naţională a Ardealului se va întruni la Alba Iulia pentru a vota unirea Transilvaniei cu Patria-mamă.” Convocarea Adunării Naţionale din Alba-Iulia a fost „Breaking News-ul” ediţiei de duminică, 1 decembrie 1918, a Universului. Pe prima pagină, românii din Vechiul Regat puteau citi convocarea Marelui Sfat al naţiunii române din Ungaria şi Transilvania: „Istoria ne cheamă la fapte. (…) Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim alături de celelalte naţiuni ale lumii liberi şi independenţi. În numele dreptăţii eterne şi-a principiului liberei dispoziţii a naţiunilor, principiu consacrat prin evoluţia istoriei, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania vrea să-şi hotărască însăşi soarta sa de acum înainte. (…) Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale şi acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă. (…) Fii tare neam românesc în credinţa ta, căci iată se apropie ceasul mântuirii tale.” În ceea ce priveşte unirea Bucovinei, deşi întrunirea de la Cernăuţi a avut loc pe 28 noiembrie 1918, Universul avea să publice primele informaţii abia pe 2 decembrie. Printre altele, ziariştii notau: „Congresul General al întregii Bucovine, pentru proclamarea unirii cu Patria mamă s-a întrunit în marea sală sinodală de la mitropolia din Cernăuţi. (…) După oficierea unui TeDeum de către mitropolitul de Repta al Bucovinei, a urmat votarea unirii în mijlocul unui entuziasm general.” A doua zi, o delegaţie de bucovineni în frunte cu mitropolitul Repta a mers la Iaşi pentru „a notifica” guvernul român de„actul unirii”. Similar procedase şi Comitetul Naţional Român din Transilvania, la finele lui octombrie 1918, când hotărârea realipirii Transilvaniei la Patria-mamă a fost făcută cunoscută guvernului român tot printr-un delegat trimis la Iaşi. Delegatul, în persoana locotenentului Popovici, „fruntaş român din Transilvania”, şi-a îndeplinit misiunea – aşa cum relata Universul – „călătorind cu trenul până la fruntariile Moldovei şi de aici venind cu trăsura până la Iaşi”. Mai mult decât atât, ofiţerul după ce a comunicat guvernului hotărârile românilor ardeleni, „a convocat la Iaşi o întrunire a ardelenilor aflaţi acolo şi a mers la Palat să-l salute pe M.S. Regele Ferdinand, aclamându-l ca Voievod al tuturor românilor”.
Oamenii actul istoric de la Alba Iulia
Ultima etapă a procesului de constituire a României moderne s-a desfăşurat la Alba Iulia într-o zi de duminică, pe 1 decembrie 1918 (stil nou). „Încă de dimineaţa, – nota Universul – zeci de mii de săteni, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare se îndrumau spre vechea cetate din Alba Iulia, ca să fie (de) faţă la marele eveniment ce avea să se înfăptuiască în acea zi.” Statistic, la adunarea de la Alba Iulia „au luat parte 1.228 reprezentanţi cu mandat, aleşi în cercurile electorale pe judeţe şi pe baza votului universal, fiecare bărbat de 24 de ani având dreptul la vot”, în vreme ce „peste 100.000 săteni ţineau sfat pe câmpia din jurul cetăţii”. Printre aceştia din urmă s-a numărat şi Samoilă Mârză. Înarmat cu un aparat de fotografiat cu burduf realizat la începutul anilor 1900 în Germania, Mârză a lăsat posterităţii singurele instantanee din timpul Marii Adunări Naţionale. Merită menţionat faptul că naşterea României Mari a fost imortalizată „din întâmplare” de Mârză, cadrele realizate de acesta pe Câmpia Libertăţii surprinzând atât grupuri de oameni cât şi tribuna oficială în momentul când au luat cuvântul episcopii Iuliu Hossu, Miron Cristea şi dr. Aurel Vlad – preşedintele Consiliului Naţional Român din Orăştie. Ceea ce nu a reuşit să cuprindă Mârză în fotografiile sale au consemnat ziarele. Spre exemplu, în ediţia sa din 6 decembrie 1918, Universul îşi informa cititorii că însufleţirea românilor veniţi la Alba Iulia din toate părţile nu se poate descrie. Câteva rânduri mai jos, era consemnată fraza care a făcut inima românilor să bată din ce în ce mai tare: „În mijlocul unui entuziasm neţărmurit, Adunarea a hotărât desfacerea tuturor ţinuturilor româneşti din legăturile de până acum şi alipirea la România.” Totodată, în timpul Adunării a fost ales atât un Mare Sfat Naţional, „compus din 250 membri care vor avea să legifereze măsurile provizorii până ce, în unire cu România şi cu celelalte provincii alipite ei, se va face alegerea Constituţiei ţării”, cât şi a unui Consiliu Dirigent (Guvern provizoriu). În ceea ce priveşte acesta din urmă, reşedinţa îi fusese fixată la Sibiu, în compunerea sa fiind aleşi un număr de 14 membri sub preşedinţia lui Iuliu Maniu.
Având atribuţiile unui prim-ministru, Iuliu Maniu, avocat al Mitropoliei greco-catolice din Blaj, era caracterizat de Leonard Paukerov în Universul ca fiind „figura cea mai distinsă a Ardealului românesc”, un „model de prudenţă politică”, ce „rămâne nepăsător faţă de legile prudenţei personale”. În continuare, ziaristul notează: „Ca înfăţişare, Iuliu Maniu, e nespus de simpatic şi cuceritor. Te câştigă prin firea lui amicală şi graţioasă: prin caracterul lui franc şi apoi are ceva din farmecul feminin ceva din mlădierea gingăşia unei fete mari.” Mai mult decât atât, discursul politic al lui Maniu era prezentat ca fiind de „o elocvenţă care te fascinează nu prin frumuseţea ei artistică şi nu e nici melodia frazei care să te încânte – ci tocmai naturaleţea, trăsătura realistă este ceea ce domină în oratoria lui Iuliu Maniu. Ocoleşte mijloacele de efect, iar limba românească ce o foloseşte nu o suceşte, nici nu o sulemeneşte, nici nu o parfumează. Singura lui grijă când vorbeşte este să facă loc adevărului şi în acest scop este ajutat de claritatea luminoasă o expunerii şi logica argumentelor sale strânse.”
O altă figură a Consiliului Dirigent care a fost prezentat alături de Iuliu Maniu pe prima pagină a Universului a fost Vasile Goldiş, unul dintre „fruntaşii români de peste munţi”. Autorul articolului, prof. Constantin Ionescu, fost senator de Romanaţi, relatează împrejurările în care l-a cunoscut pe Goldiş: „în tinereţea sa, când ca şcolar în clasa a VIII-a a liceului român din Braşov l-am avut profesor în anul 1891-1892”. Fostul elev are numai cuvinte de laudă despre dascălul său, care a reuşit să fie la un moment dat unul dintre puţinii români aleşi în Camera maghiară din Budapesta. „Astfel Vasile Goldiş, fără să aibă nimbul unui Vasile Lucaci, Maniu, Alexandru Vaida, Octavian Goga sau Ştefan Pop, se prezintă ca un stâlp puternic al idealului naţional român, luptător nezgomotos, dar om de acţiune şi de autoritate.” Ca profesor, Goldiş „preda materiile cele mai ingrate, ce putea să predea un profesor într-o şcoală românească de peste munţi: limba şi literatura maghiară şi istoria Ungariei. Om pe care nu-l vedeam zâmbind, dar măsurat în cuvinte şi în mişcări, el ştia însă să insereze lecţiile sale în preocupările noastre aşa ca antipatia obiectului să nu influenţeze în mod defavorabil asupra valorii educative ce trebuia să aibă în munca şcolară orice materie de studiu. (…) Orele sale ne lăsau pe gânduri, în discuţiile dintre noi, şcolarii, făceam comparaţii între relaţiile dintre maghiari şi germani deoparte şi români şi maghiar de altă parte, găseam literatura şi istoria ungurească interesante şi cu cât intram mai mult în studiul lor, cu atât ni se mărea revolta şi dezgustul împotriva calvarismului maghiar.” (Va urma) (Mihăiţă ENACHE)
Numărul 808
